La porţile Severinului partea 2 de Ion Grecea

 

În acest timp, Mihai tocmai transcria pe foi curate de hârtie ştirile înregistrate în cursul dimineţii. Auzind alături, în magazie, nişte voci, tresări şi îngheţă cu stiloul în mână. Vroi să se ridice de pe lăzile ce-i serveau drept pat, dar rămase nemişcat, cu auzul încordat, fără măcar a face un pas. Cineva călca apăsat pe cimentul magaziei, iar o altă persoană se ţinea în preajmă-i şi-i dădea unele explicaţii. Din discuţiile ce se desluşeau foarte limpede, el înţelese că cel ce dădea lămuririle nu era altul decât plutonierul major Grădinaru, pe care-l mai auzise umblând şi în alte rânduri prin magazie şi-i cunoştea de-acum vocea, iar celălalt, după cum i se adresa Grădinaru pronunţând gradul, „domnul colonel”, nu putea fi decât comandantul părţii sedentare a regimentului.

— Şi astea ce-s aicea? auzi Mihai.

— Nişte măşti de gaze reformă, dom’ colonel, răspunse repede Grădinaru. Trebuie să le vărsăm. Am făcut actili… Dincule, gata, măi, actili pentru măştili reformă?

— Gata, dom’ major! răspunse Dineu de undeva din fundul magaziei.

„Va să zică e şi caporalul cu ei, constată cu oarecare satisfacţie Mihai, apreciind că dacă e şi el prezent, înseamnă că nimic nu i se poate întâmplă. Este el atât de prevăzător să motiveze într-un fel blocarea uşii către cămăruţă”.

— Ia vezi, măi Grădinarule, cercetează cele două serii de pe puştile Z. B., vezi nu-s ale noastre? zise colonelul cu glasul parcă mai muiat ca la început. Ai registrul aicea… Şi până te uiţi tu, eu iau puţin seama să văd dacă gratiile de la ferestre sunt în bună ordine, sau pe aici se pot strecura unii bandiţi să ne fure armamentul?

— Nu se eziestă, dom’ colonel! făcu Grădinaru contrariat. Cum o să calce picior străin în magazie?

— Ei, uite că în alte părţi s-a întâmplat lucrul ăsta, zise Predoiu cu certitudine. Ne-a venit o circulară de la Corpul I Armată şi apoi mi-a spus şi domnul comisar-şef Alboiu. S-a spart chiar o uşă de fier, înţelegi tu? Uşă de fier… Apropo, uşa asta unde duce?

Colonelul se apropie cu pas apăsat de uşa cămăruţei. Mihai înlemni pe patul lui improvizat, cu hârtiile în mână, într-o aşteptare încordată, neclintit, de parcă ar fi fost de piatră. Predoiu ciocăni de câteva ori în tăblia uşii cu degetul îndoit şi apoi, zdrăngănind lacătul atât de tare de parcă ar fi vrut să-l smulgă din belciuge, întrebă:

— Mai Grădinarule, tu auzi ce te-am întrebat eu?

— N-am auzit, dom’ colonel, mă iertaţi, să trăiţi! zise plutonierul major şi i se desluşiră paşii alergând prin magazie, venind lângă colonel. Ordonaţi!

— Ce se găseşte aici în camera asta?

— Mai nimic, dom’colonel, răspunse Grădinaru gâfâind. Ţinem nişte lăzi goale, vreo trei bidoane din alea mari de ulei, o masă de curăţat puştile…

— Dar armament?

— Nimic, dom’ colonel.

— Ei, ai găsit seriile acelea?

— Nu corespund cu registrul nostru, dom’ colonel.

— Precis?

— Foarte precis. Aşa că nu sunt de la noi…

— Bine. Controlează încă o dată gratiile de la ferestre şi te rog să fixezi un post de santinelă aici noaptea, să umble în jurul magaziei, ai înţeles? Spui ofiţerului de serviciu că am dat eu ordin.

— Am înţeles, dom’ colonel…

— Aşa. Să respectăm recomandările făcute de Corpul de Armată. N-are voie să intre în magazie nimeni în afară de dumneata şi de caporal. Ne-am înţeles?

— Întocmai, dom’ colonel!

Paşii se îndepărtară, se pierdură în cuprinsul magaziei şi după un sfert de oră se auzi uşa trântindu-se şi zgomotul drugului de fier ce-o fereca de-a curmezişul. Abia atunci Mihai răsuflă uşurat şi se întinse pe patul improvizat, mai obosit parcă decât după trei nopţi de nesomn.

Magazinul sau mai bine zis atelierul „La ceasul de aur” era o încăpere nu prea mare, situată pe strada centrală a oraşului, nu departe de clădirea primăriei. Peter Hintz, proprietarul, germanofil convins, era un omuleţ pirpiriu, gheboşat, cu părul alb şi ochelari cu ramă de sârmă pe care-i purta mai mult atârnând pe nasul subţire, pistruiat. Era cunoscut ca omul cel mai conştiincios în repararea ceasornicelor, indiferent de marcă şi, mai ales foarte condiţional în ceea ce priveşte termenele. Dacă, de pildă, îţi promitea că reparaţia e gata sâmbătă la orele cincisprezece, desigur că termenul era o adevărată lege pentru el. Însă ceea ce-l făcuse apreciat în lumea severineana nu era meşteşugul înzdrăvenirii ceasornicelor, pricepere de altfel recunoscută, ci arta cu care grava bijuteriile, îndemânarea cu care executa orice fel de piesă din aur. Verighete, brăţări, cercei, lănţişoare sau capace de ceas, toate, dar absolut toate erau executate cu un deosebit talent de mare maestru în ale gravurii. De dimineaţa până seara, fără să aibă vreun ajutor, stătea aplecat la masa lui de lucru înconjurată de paravane de sticlă, cu lupa la ochi şi sub lumina becului învelit cu o hârtie neagră sau, când nu era curent, a lămpii cu gaz, meşterea tăcut, preocupat parcă numai de meseria lui, fără să ridice ochii de la piesa pe care căuta s-o aşeze la locul ei în maşinăria complicată a ceasului.

Când clopoţelul agăţat deasupra uşii vestea printr-un uşor clinchet intrarea vreunui client, el îl privea fugar cu ochiul la care nu avea lupa şi apoi îşi vedea mai departe de treabă, ca şi când nu l-ar fi căutat nimeni. Întreba fără să ridice privirea:

— Cu ce vă pot fi de folos, domnul meu?

Şi apoi, tot cu privirea plecată, fără să întrerupă o clipă lucrul, dădea lămuririle necesare în privinţa reparaţiei, a termenului şi bineînţeles a preţului din care nu scădea o centimă.

Atât costă, atâţi bani trebuie să primească. Reparaţie garantată. Cine doreşte poate să meargă şi în altă parte, la ceasornicăria lui Begu, Elias, Dombach, Ivanovici, sau unde pofteşte… El şi aşa este aglomerat cu lucrul până peste cap. Mai ales că nu are nici lucrător.

Singura lui preocupare în afară de meseria migăloasă de ceasornicar era îngrijirea unui frumos canar pe care-l ţinea într-o colivie agăţată, pe perete printre mulţimea de pendule ce băteau toate într-un glas orele şi jumătăţile de oră. Canarul, primit în dar cu câteva luni în urmă de la domnul oberstleutnant Klausing, era socotit de Peter Hintz drept o pasăre aducătoare de noroc. Şi aceasta nu numai pentru faptul că de când pasărea începuse a cânta în triluri fermecătoare înveselind mica prăvălioară, clientela parcă crescuse la număr, ci mai ales pentru că din ziua aceea domnul oberstleutnant Klausing îi onora aproape zilnic atelierul cu vizita lui, întrebându-l de sănătatea canarului, dorind deopotrivă veşti despre domnişoara Lizzi, profesoară de limba germană la liceul de fete.

— Cum se simte freulein Lizzi? era prima întrebare a ofiţerului german. Cum a dormit?

— Foarte bine, domnule ofiţer. Foarte bine…

— Doreşte să mergem la plimbare? Nu-i cumva obosit?

— Pentru dumneavoastră nu-i obosită niciodată, domnule oberstleutnant! răspundea bătrânul Peter Hintz, roşind până-n vârful urechilor de atenţia ce i-o acorda şeful comandamentului german din oraş. Aşa o cinste nici că s-a pomenit… Vă rog să treceţi în camera ei… Lizzi! striga bătrânul cu glas răguşit. Lizzi! A venit domnul comandant…

Vizita intimă a domnului comandant în camera domnişoarei Lizzi ţinea două-trei ceasuri, uneori întreaga noapte şi de fiecare dată se auzeau din încăpere râsete, melodiile aparatului de radio sau clinchet de pahare ciocnite în clipele de adâncă fericire. Peter Hintz nu îndrăznea să-şi tulbure fiica nici măcar cu o şoaptă. Stătea la masa lui de lucru, în micul atelier, cu lupa la ochi şi lucra încordat trăgând cu urechea la tot ce se vorbea dincolo, în odaia fiicei sale. Nu-l deranjau nici accesele de dragoste excesivă ce le mărturisea sau practica violent domnul comandant, nici pasiunea declarată a domnişoarei Lizzi ce îndrăgostită se înlănţuia de gâtul lui Hans, nici orgiile cu care se sfârşeau mai toate aceste vizite. Câteodată, părăsind odaia, Klausing mai stătea de vorbă cu bătrânul ceasornicar. Dar de cele mai multe ori, pleca în zori, duhnind a coniac şi răspândind în jur miros tare de parfum; atunci domnul Klausing nici nu-l băga în seamă, ci trecea înainte ca o umbră, în timp ce Peter Hintz, după o noapte de nesomn, ridicat pe jumătate de pe scaun încerca să-l salute cât mai respectuos printr-o adâncă înclinare a capului. Bătrânului ceasornicar îi ajunsese la ureche o vorbă a lui Klausing spusă într-o clipă de confidentă destăinuire şi apoi confirmată de Lizzi şi anume că nu va trece mult şi o va cere în căsătorie, înainte de a se înapoia în Germania. Războiul va fi câştigat de armata führerului, iar el, Klausing, se va întoarce acasă împreună cu ea, adorata lui, în Mercedesul albastru, proprietate personală, şi vor locui la vila părinţilor săi, crescători de vaci într-un mic orăşel de lângă graniţa cu Franţa. El îşi va termina studiile în filosofie la Berlin, după care va ocupa o catedră universitară acolo în capitala Germaniei sau poate la Paris şi o va lua şi pe Lizzi cu el. Doi profesori care se iubesc şi vor face o căsătorie fericită… Nimic mai frumos!

O, cât de măgulitoare erau toate astea pentru bătrânul ceasornicar. Ce perspective! Dar cât de fericită se simţea domnişoara Lizzi, gândindu-se la viitorul ei atât de strălucit!

Şi pentru ca zestrea ei să fie cât mai cuprinzătoare, într-o seară i-a propus tatălui ei, în numele lui Hans von Klausing, o mică afacere: domnul ofiţer are drept proprietate o mica valiză plină cu dinţi de aur, verighete, inele, brăţări, tot ce a putut strânge de pe vremea când făcea serviciu în unele garnizoane din nordul Poloniei. Le-a „cumpărat” de la diverşi misiţi, pe preţuri derizorii, pentru că polonezii aveau nevoie de bani să-şi refacă gospodăriile distruse de război.

— Şi ce să fac eu cu un asemenea material, Lizzi dragă? s-a mirat foarte mult Peter Hintz. Să-l cumpăr la rându-mi?

— O, nu, nici pe departe asemenea propunere, tată, a vorbit cât mai convingător Lizzi. Trebuie numai să-l prelucrezi şi apoi obiectele finite să le vinzi. Iar banii…

— Care bani?

— Banii ce vor rezulta din vânzarea lor o sa constituie averea noastră. A mea şi a lui Hans…

— Bine, dar tu mi-ai spus că vrei să pleci cu dumnealui în Germania, că te vei stabili acolo…

— Foarte adevărat. Şi ai să mergi şi dumneata cu noi…

— Şi ce vei face cu banii româneşti pe piaţa germană? Mai bine plecaţi cu aurul…

— E imprudent să valorificăm acolo obiectele acestea. Aşa că mai bine le prelucrezi dumneata, le vindem aici şi banii româneşti îi vom preschimba în cocoşei de aur… Au circulaţie internaţională. Acesta e planul lui Hans şi dumneata trebuie să-l ajuţi să şi-l realizeze…

Peter Hintz a stat multă vreme pe gânduri, la masa lui de lucru, cu un ceas în mână, fără să-l mai meşterească. Ce urmărea oare domnul ofiţer cu asemenea afacere? Şi de unde până unde a adunat el atâţia dinţi de aur? Cum, oamenii de prin Polonia îşi vindeau dinţii numai ca să facă, cum spunea Lizzi, capital? Cam greu de presupus asemenea lucru. Bine, în definitiv, nu-l interesează pe el provenienţa aurului, că domnul ofiţer este stăpân pe bunurile sale, dar cum va vinde el acele obiecte? Cum le va justifica fiscului? Că de bună seamă vor trebui înregistrate verighetele, capacele de ceas, brăţările, tot ce va rezulta din prelucrarea aurului…

— La ce te gândeşti, tată? l-a întrebat într-un târziu Lizzi, privindu-l cu duioşie prin lentilele ochelarilor săi.

— Ce fac cu cei de la fisc? şi-a mărturisit el teama. Că aurul trebuie înregistrat.

— O, în privinţa asta, n-ai nici o grijă. Nu e Hans cel mai mare în oraşul ăsta? l-a asigurat cu certitudine Lizzi mângâindu-şi tatăl pe părul cărunt. Cine ar îndrăzni măcar să întrebe ceva în această privinţă?

Peter Hintz a căzut iar pe gânduri, rămânând într-o consternare mută, cu capul plecat, privind mulţimea de piese, capace, ciocănele, şurubelniţe şi rotiţe îngrămădite sub abajurul lămpii, pe masa lui de lucru.

— Gândeşte-te, tată, că ceea ce faci, faci pentru viitorul meu, a urmat Lizzi cu tot mai multă stăruinţă. Ţi-am spus, nu putem pleca în Germania cu dinţii aceia de aur…

— Bine, draga mea, a zis după o vreme bătrânul. Mâine am să-ţi dau răspunsul. Bineînţeles un răspuns care sa nu-l supere pe domnul ofiţer.

— În acest caz, răspunsul nu poate fi decât unul singur, să accepţi propunerea mea. Mai bine zis a lui Hans…

N-au trecut decât zece zile de la această discuţie şi în vitrina atelierului „La ceasul de aur” au apărut bijuterii şi capace de ceasuri, brăţări şi inele executate „cu materialul clientului” şi eventual „al patronului”. Iar după încă patru zile, într-o dimineaţă, clopoţelul de la intrare vesti lui Peter Hintz că un client a trecut pragul atelierului. Era un bărbat nu prea înalt, roşcovan, cu ochii verzi şi faţa mare, roşie, parcă pătată de rugină. Purta haine din doc maron şi sub braţ o servietă din piele galbenă.

— Cu ce vă putem servi, domnul meu? întrebă cu acelaşi glas invariabil bătrânul ceasornicar, fără să ridice ochii de pe piesele unui ceasornic de mână ce-l avea demontat într-o farfuriuţă în faţa sa.

— Sunt comisarul-ajutor Anghelescu, de la poliţia oraşului! zise străinul şi trânti servieta pe un scaun. Dumneata eşti Peter Hintz?

— Întocmai, domnule! înălţă bătrânul ochii săi albaştri, spălăciţi, şi scoţând lupa îşi puse ochelarii cu ramă de sârmă să-l vadă mai bine pe vizitator. Cu ce vă pot fi de folos?

Comisarul-ajutor nu luă în seamă întrebarea ceasornicarului şi nici nu înregistră chipul acestuia ce se albise ca varul înapoia paravanelor de sticlă ce-i înconjurau masa de lucru. Se duse calm la vitrină, deschise un gemuleţ de dinapoia ei, întinse mâna şi luă în palmă un capac de ceas şi o brăţară pe care le privi multă vreme întorcându-le când pe-o parte când pe alta.

— Aur adevărat? se întoarse el şi-l întrebă pe ceasornicar.

— Veritabil, domnule comisar…

— Care-i provenienţa lui?

— Mă rog? întinse urechea bătrânul. N-am auzit…

— De unde ai dumneata aurul acesta?

— De unde-l am?

— Da, de unde-l ai?

— Păi… de la clienţi… Cumpăr şi vând… Ştiţi dumneavoastră cum se face negustoria. Vremurile sunt atât de grele!

Oamenii n-au cu ce trăi şi atunci se gândesc că se pot lipsi de-o verighetă…

— Sau de-o dantură…

— Câteodată şi aşa…

Anghelescu tuşi în pumn, îl privi pe bătrân lung şi bănuitor pe sub sprâncene, apoi deschise servieta, scoase o hârtie şi citi cu atenţie ceva, preocupat de-o problemă a cărei dezlegare se părea că n-o putea afla decât în acea hârtie. O lăsă apoi să alunece în servietă şi zise:

— Dumneata, domnule Hintz, eşti acuzat a fi în legătură cu o bandă de hoţi care noaptea dezgroapă morţii din cimitir, le ia danturile şi apoi le aduce la dumneata să le prelucrezi…

— Eu, domnule comisar? se miră bătrânul făcând ochii mari şi ridicându-se în picioare. Eu să am legătură cu hoţii? Dar asta e o infamie… o acuzare lipsită de temei… o…

— Mă rog, până la proba contrară sunt nevoit să-ţi sigilez toate obiectele lucrate din aur. Aşa că te rog strânge vitrina şi pune totul în casa de fier.

Lasă un răspuns