La porţile Severinului partea 1 de Ion Grecea

Într-una din zilele călduroase ale verii anului 1944, pe la orele zece dimineaţa, o fată de vreo şaptesprezece ani, potrivit de înaltă, frumoasă, ţinând sub braţ o carte învelită în hârtie albastră, mergea încet, fără grabă, pe sub bătrânii castani de pe bulevard, ocolind cu graţie de balerină trecătorii ce i se iveau în cale. Era una dintre acele eleve abia promovate în ultimul an al liceului, ce afişa ostentativ o anume maturitate şi care, ştiindu-se în pragul absolvirii, îşi permitea de pe acum o nuanţă de cochetărie feminină, atât în mersul mlădiu, puţin studiat, cât şi în ţinuta vestimentară. La începutul vacanţei, ca orice elevă, lăsase de o parte uniforma de şcoală, sobră şi austeră – şorţul de satin negru cu guleraş alb, scrobit – şi îmbrăcase în aceste zile de arşiţă o rochie uşoară şi simplă, de olandină albastră, apretată şi bine călcată. Părul lung, blond, nu-l mai purta strâns în coade sub fileul obligatoriu, ci despletit, revărsat din plin peste umeri, cu un cârlionţ răsucit ştrengăreşte pe fruntea înaltă şi netedă. Chiar sprâncenelor, uşor arcuite deasupra ochilor albaştri, adumbriţi de gene lungi, negre, îndrăznise a le pronunţa conturul cu penseta. Obrajii fragezi şi împurpuraţi ca două piersici rumene şi buzele roşii îşi păstrau însă pe deplin naturaleţea. În picioare avea sandale de pânză, cu talpă din bucăţi de crupoane, cum începuseră a se purta în acele vremuri de război.

Când şi când Dana, căci aşa o chema pe fată, privea discret în dreapta şi-n stânga, studiind în ascuns pe cei care-i treceau în preajmă. La prima vedere, oricine ar fi crezut că face acest lucru pentru a-şi da seama dacă e admirată sau nu, aşa cum procedează de obicei orice femeie când vrea să se ştie plăcută. Dar nu acesta era adevărul. Se plimba de-a lungul bulevardului aşteptând din clipă-n clipă să-i apară în faţă „legătura”, cel ce avea s-o ducă spre locul de întâlnire cu Valeriu, secretarul organizaţiei U. T. C. Din oraş. Acel cineva însă nu se ivea şi faptul în sine o neliniştea foarte mult. „Ce să se fi întâmplat? se întreba ea cu teamă, privindu-şi poate pentru a suta oară ceasul de la mână, şi pe dată o înfrigurare nedefinita îi cuprinse întreaga fiinţă. Să fi căzut Valeriu? Sau poate că „legătura „e urmărită şi nu se poate apropia în nici un fel? Ieri dimineaţă trebuia să ne întâlnim pe acest bulevard, la ora zece fix. N-a venit nimeni. Şi nici azi…”.

De trei luni, de când activa în cadrul organizaţiei locale a U. T. C.ului, Danei nu i se întâmplase niciodată să treacă prin clipe atât de grele. De obicei întâlnea „legătura”, primea sarcinile ca pe ceva cu totul firesc, aşa încât nu numai că se obişnuise cu această activitate ilegală, dar chiar teama de a acţiona în condiţii conspirative o considera trecătoare şi lipsită de importanţă. Şi acum, iată, dintr-o dată se rupsese firul liniştei, totul părea că se năruie ca într-un abis şi nu ştia ce trebuie să facă, cum să procedeze pentru a nu dăuna muncii organizaţiei. Cuprinsă de îngrijorare, mai porni o dată de-a lungul bulevardului, pe sub castani, de la clădirea teatrului şi până către gară, apoi se întoarse şi, ajungând în dreptul aleii ce cobora spre port, se opri o clipă locului privind cu luare aminte în toate părţile, să se încredinţeze că nu e urmărită de cineva. Niciunul, însă, dintre rarii trecători aflaţi la ora aceea pe bulevard nu-i dădea vreo atenţie. Un bărbat gras, voluminos, numai în cămaşă, pe cap cu o pălărie de pai şi haina pe braţ, mergea agale pe trotuar citind din mers un ziar. Părea absent la tot ce se întâmpla în juru-i şi preocupat numai de ştirile senzaţionale ce i le ofereau paginile gazetei, deoarece nu ridica o clipă ochii, cu toate că uneori, în mersul lui neatent, era gata-gata să se lovească de câte un copac. Înapoia lui, două fetiţe desculţe, în rochiţe de vară, înflorate şi mult decoltate, purtau cu greutate un coş de papură cu câţiva pepeni verzi. Când şi când, se opreau, lăsau sarcina jos şi se odihneau la umbra castanilor, tăcute, fără să-şi vorbească, în timp ce cu palmele îşi făceau vânt în dreptul frunţii să se mai răcorească. Pe trotuarul celălalt, trecând pe lângă zidurile încă fumegânde ale caselor bombardate, un soldat german, înalt şi blond, cu mânecile bluzei verzui suflecate şi gulerul descheiat, în spate cu o raniţă roşietică din piele de viţel, mergea repede, zorind către gară. Pesemne îi era teamă că pierde trenul, deoarece îşi privea deseori cu nervozitate ceasul brăţară, în timp ce cu batista îşi ştergea într-una fruntea de sudoare. Dana îl urmări un timp cu privirea, fără să-l scape din ochi nici pe grăsunul ce citea ziarul după care, socotind că nimeni nu se ocupă în mod special de persoana ei, porni să coboare în parc, pe aleea largă, mărginită de plopi înalţi şi falnici. Vroia să caute o bancă, să stea puţin să se mai odihnească, intenţionând apoi să urce iar pe bulevard şi să plece spre casă. Aşadar, apucă pe prima alee, la dreapta şi, după câţiva paşi, zări o bancă ascunsă înapoia unui boschet cu frunza cenuşie, prăfuită. Cu grijă să nu-şi şifoneze rochia, se aşeză, puse cartea alături şi, rezemându-se de spătarul băncii, privi câteva clipe parcul altădată atât de bine îngrijit, înmiresmat de bogăţia trandafirilor, acum pustiu, sălbatic, răvăşit de bombe, cu şanţuri pentru adăpost săpate de-a lungul şi de-a latul, străjuite de mormane înalte de pământ. O fugară aducere aminte închipui în faţa ochilor scena primei ei întâlniri cu un băiat – uimitoare coincidenţă! – chiar pe această bancă. În urmă cu trei ani, la începutul verii, Sandu, şi el elev la liceu, trecând cu crăticioarele cu mâncare către tatăl său, nituitor la Şantierul naval, aşteptase după înţelegere şi-i dăduse un bileţel, întâia ei scrisoare de dragoste. Cu câtă emoţie despăturise hârtia! Cu câtă grabă şi înfrigurare parcursese rândurile scrise cu cerneală, frumos caligrafiate prin care el îi dezvăluia sentimentele ce le purta! „Au trecut atâţia ani, gândi Dana, copleşită de amintiri, privind cu tristeţe parcul pustiu, răvăşit de bombe. Câte s-au întâmplat însă de atunci! Războiul, unchiul Alexandru plecat pe front, oraşul împânzit de maşini mari, grele, germane, tatăl lui Sandu, vecinul nostru, arestat, bănuit de a fi comunist, iar din pricina asta băiatul dat afară din liceu… Şi nici măcar tata, ca profesor, n-a putut să facă nimic, să-l reprimească la cursuri… Mihai, plecat la studii militare în Germania, a dispărut undeva pe frontul din Africa, unde se afla la stagiu cu trupele nemţeşti. De atunci, zile şi nopţi de chin pentru mama şi tata aşteptând fără nădejde o cât de mică veste despre singurul lor băiat! Bieţii de ei! Au început apoi bombardamentele aviaţiei anglo-americane şi oraşul a fost prefăcut în ruine… Clipe de groază! Ceasuri de groază! Iar tanti Emilia… of, tanti Emilia ce zile a mai apucat şi ea!”.

Dana îşi cuprinse capul în palme şi rămase cu fruntea plecată, copleşită de dureroasele aduceri aminte, de suferinţele pe care războiul le aruncase asupra familiei sale. Răcoarea parcului şi întreaga linişte din jur o reconfortau într-un anume fel, o făceau să uite măcar pentru puţin tot ceea ce destinul, răzvrătit poate, încerca să-i acopere eu un linţoliu de nenorociri aspiraţiile adolescentine… Şi acum, iată, peste toate, o nouă teamă, noi clipe de zbucium… Mii de ciocănele îi loveau dureros tâmplele, fruntea parcă-i era cuprinsă într-un cerc de foc. „Ce să se fi întâmplat oare cu „legătura?„ O chinuia cumplit întrebarea. Să fie totul din pricina celor petrecute la şcoală, cu câtva timp în urmă? Da, da, asta este, îi trecu deodată prin minte şi un fior de gheaţă îi străbătu fulgerător tot trupul. În mod cert aceasta-i cauza… De aceea sunt evitată, nu mi se mai dau sarcini… Bine, dar de ce nu mi se spune lucrul acesta? De ce oare cei din organizaţie mă lasă să plutesc aşa în necunoscut, de ce nu mi se dă un sfat, o îndrumare?”.

În urmă cu trei săptămâni, elevele liceului „Principesa Elena”, unde învăţa şi Dana, toate câte se aflau în oraş în vremea vacanţei, fuseseră convocate într-o sală a liceului „Traian” nedeteriorată de bombardamentele aeriene, pentru ca împreună cu băieţii de aci să audieze o conferinţă a şefului comandamentului german din localitate. Locotenent-colonelul Hans von Klausing avea să le vorbească despre bogăţiile şi cultura germană, precum şi despre forţa „invincibilă” a armatei Reichului. Întrucât conferinţa era însoţită de proiecţii la epidiascop, Dana se oferise să aducă din cancelarie aproape cincizeci de diapozitive cu imagini din oraşele Germaniei şi de pe front. Dar nu apucase să facă decât câţiva paşi cu ele în braţe, alergând către sală, că se împiedicase de o altă elevă care-i ieşise în cale şi căzuse într-atât de tare, încât o săptămână încheiată a şchiopătat de piciorul drept. Bineînţeles că diapozitivele s-au făcut cioburi, au fost adunate de o femeie de serviciu pe făraş şi aruncate la lada cu gunoi. Întâmplarea însă n-a rămas fără urmări. Dana a fost chemată imediat la cancelarie şi admonestată chiar în faţa ofiţerului german.

— Ăsta-i sabotaj, domnişoară! decretase aspru subdirec toarea liceului, enervată peste măsură că se putuse întâmpla un asemenea incident neplăcut chiar în şcoala ei. Sabotaj şi impertinenţă! Şi nu-i de mirare că autoarea eşti chiar tu, eleva Dana Gheorghiu, care ai avut acel diferend cu domnişoara Lizzi Hintz, profesoara de limba germană. Da, da, nu-i de mirare şi vom lua măsuri… Măsuri aspre…

Dana stătea tăcută, cu fruntea plecată, impasibilă, aproape indiferentă. Parcă nici n-o asculta pe profesoara ce turba de furie şi învălmăşea cuvintele gata să se înăbuşe. Răsucea în mână un stilou, aşa ca să facă ceva, înşurubându-i şi deşurubându-i mereu capacul, îi studia cu prefăcută atenţie peniţa de aur, pengala… Sânii îi tresăltau uşor sub şorţul de satin negru şi acest lucru nu scăpă ofiţerului german. Rezemat de spătarul unui fotoliu pluşat, Klausing îşi ştergea la nesfârşit cu batista lentilele ochelarilor, în timp ce cu ochii săi de un albastru spălăcit, miopi, o privea lung şi stăruitor pe fată, măsurând-o admirativ din cap până-n picioare.

— Vă rog să ne scuzaţi, domnule comandant! i se adresase curtenitor subdirectoarea liceului, înclinându-se slugarnic în faţa ofiţerului german ca înaintea unei mari personalităţi. Vă rog să credeţi, o întâmplare neprevăzută…

— O, nu-i nimic, frau. Direktor, nu-i nimic! spusese Hans von Klausing şi, cu un gest de exagerată eleganţă, îşi pusese ochelarii pe nas, fără să-şi ia însă privirea de la Dana. Un fraulein aşa de frumos poate face greşeli, noi nu superăm. Repetăm conferinţ alte dat… Cum chema la tumneata?

Dana nu răspunsese. Nici nu înălţase privirea. Rămăsese în aceeaşi impasibilitate de mai înainte, făcându-şi de lucru cu capacul stiloului, afişând ostentativ un aer de sfidare.

— Spune domnului comandant cum te cheamă! poruncise aspru subdirectoarea, prinzând fata de umăr, zgâlţâind-o puternic, gata s-o dea jos.

— Spuneţi-i dumneavoastră, dacă găsiţi că e cazul, răspunsese flegmatic Dana. Bună ziua!

Ieşise apoi repede, trântind uşa, fără să se uite înapoi.

— Impertinenta! aruncase în urma ei subdirectoarea.

A doua zi, dimineaţa, Dana a fost chemată din nou la cancelarie. De astă dată, în fotoliul în care stătuse în ajun şeful comandamentului german, se afla un bărbat cam la patruzeci şi cinci de ani, voinic, roşcovan, cu părul cânepiu, zbârlit, în nişte haine maron, de o calitate mediocră. În palmele sale mari, cu degete noduroase, juca un tampon pe care-l luase de pe biroul directoarei.

— Dumneata eşti eleva Dana Gheorghiu? întrebase el privind-o lung, stăruitor, cu ochii săi verzi şi strălucitori ca de sticlă.

— Eu.

— Vreau să-ţi pun unele întrebări în legătură cu cele întâmplate ieri. Se poate?

— Se poate, dar vreau mai întâi să ştiu cine sunteţi dumneavoastră?

— Cine sunt eu? înălţase sprâncenele roşcovanul şi faţa lui, parcă pătată de rugină, se învălui deodată în lumina unui zâmbet plin de ironie. N-are importanţă, domnişoară, vorbi el voit aspru şi trânti tamponul pe birou. În orice caz, trebuie să ştii că sunt o autoritate…

— Mă rog. Nu am căderea să contest calitatea dumneavoastră. Sunteţi de la poliţie, dacă nu mă înşel…

— Exact. Îmi place, cunoşti autorităţile…

Dana nu-i mai răspunse şi-l privi lung şi sfidător, în timp ce-şi aranja părul blond sub fileu.

— Va să zică o să-mi răspunzi la unele întrebări, nu?

— Desigur.

— Aşa… Spune, e adevărat, domnişoară Gheorghiu, că la începutul trimestrului doi, dumneata ai spus profesoarei de limba germană, domnişoarei Hintz, că consideri un nimic cultura germană de azi faţă de aceea de pe timpul lui… ăsta… lui… cum dracu-i spune, dom’le, lui… Ghete?

— Goethe! îl corectase Dana cu ironie.

— Aşa, Ghete, cum spui dumneata. E adevărat?

— Nu am spus că-i „un nimic” ci că este mult inferioară…

— Şi pentru ce ai spus acest lucru?

— Pentru că aşa este. Goethe, Schiller, Beethoven, aţi auzit de ei?

— Nu, n-am auzit dar îi ştie dom’ comisar şef, dânsu-i ştie pe toţi…

— Tot ce se poate. Şi aceştia şi alţii de seama lor au creat opere nemuritoare, dar astăzi cu ce opere se poate mândri poporul german? Cunoaşteţi dumneavoastră vreuna?

— Eu n-am de unde să cunosc, că sunt de la poliţie şi noi avem alte treburi, se apărase roşcovanul. Am spus, poate dom’ comisar şef. Sau poate că le cunoaşte domnişoara, profesoara dumitale…

— Nici dumneaei nu le cunoaşte.

— Dar ieri, cum de-ai spart clişeele alea?

— Destul de simplu: m-am lovit de o colegă, am căzut şi le-am spart. Asta-i tot. Vă rog să mă scuzaţi dacă am greşit…

— Cum o cheamă pe colega aceea a dumitale?

— Mihăilă Liliana.

— Uite, stai dumneata aicea pe scaunul ăsta – a invitat-o amabil poliţistul – ia o foaie de hârtie şi un toc, şi scrie tot ce s-a întâmplat. Discuţia despre Ghete cu domnişoara de germană, cum ieri ai cerut singură să aduci clişeele din cancelarie şi le-ai spart, 9crie acolo tot ce ştii… După aia s-o trimiţi încoace pe colega dumitale, Mihăilă Liliana…

Dana a dat declaraţia şi de atunci n-a mai întrebat-o nimeni nimic despre cele întâmplate. La prima întâlnire conspirativă l-a informat şi pe Valeriu şi el îi spusese să aştepte instrucţiuni; până atunci să treacă însă provizoriu în inactivitate, deoarece era aproape sigur că va fi suspectată. Dar această inactivitate ţinea de aproape două săptămâni şi „legătura” care trebuia s-o însoţească marţi către Valeriu, pentru a primi acele instrucţiuni, iată n-a mai apărut defel, fapt ce-o fă, cea să fie foarte neliniştită. „Oare cum m-am comportat eu în situaţia aceea de la şcoală? se întreba ea continuând să stea pe bancă cu fruntea tot plecată, în timp ce cu vârful sandalei trăgea dâre în nisipul aleii. Am greşit cumva, de nu mai au încredere în mine cei din organizaţie? Am acţionat doar după sfaturile lui Valeriu, şi nimic mai mult…”.

N-apucă însă să-şi termine gândul, că deodată tresări. De undeva din spate se auzeau venind paşi ce călcau apăsat pe pietrişul aleii. Un fior îi străbătu fulgerător întreaga fiinţă. „Nu cumva poliţia? îşi spuse şi în acele clipe simţea cum inima îi bate cu putere, tare, năvalnic, gata să spargă coşul pieptului. Au prins legătura, acela a vorbit şi le-a spus că aştept pe bulevard…”. Vru să întoarcă privirea, să vadă cine este cel ce se apropia cu pas apăsat pe alee, dar îşi înfrânse pe dată curiozitatea şi rămase în aceeaşi nemişcare de mai înainte, cu capul plecat şi fruntea cuprinsă în palme. Aruncă ochii spre cartea învelită în hârtie albastră. Era alături, pe bancă. Nu era nimic compromiţător între filele ei. Paşii se apropiară mai mult, apoi se opriră. Cineva se aşeză pe bancă lângă ea, stătu o clipă parcă ţintuit locului, apoi din mişcările pe care începu a le face, Dana înţelese că acela se caută prin buzunare, într-adevăr, după o clipă scoase o cutie cu chibrituri, o scutură de câteva ori să vadă dacă mai are înăuntru vreun băţ, apoi aprinse o ţigară. Un fum amărui, înţepător, o învălui pe Dana ca într-o ceaţă, dar ea nu se mişcă şi nu-şi luă palmele de pe faţă, continuând să stea cu capul tot plecat, gânditoare. Trecură aşa câteva clipe într-o apăsare încordată, chinuitoare. Cel de alături nu scotea un cuvânt, iar Dana nu cuteza să-l privească, stăruind în tăcerea ei de mai înainte. În sfârşit, într-un târziu, trase cu coada ochiului către el şi în acea clipă avu o tresărire. „Legătura”! exclamă ea, pentru sine, şi un val de emoţie o cuprinse pe dată. Tânărul de alături, un băiat cam de şaisprezece ani, înalt şi slab, cu faţa plină de pistrui, numai în cămaşă şi pantaloni de doc cenuşiu, ţinea pe genunchi o carte învelită tot în hârtie albastra. Dana îşi puse şi ea cartea pe genunchi, după care îl privi pe băiat drept în ochi. El zâmbi şi, după ce se foi niţel pe bancă, parcă să se aşeze mai comod, zise:

— Mă iertaţi, domnişoară, ceasul de la mâna dumneavoastră merge exact?

— Merge exact, răspunse Dana emoţionată, plecând privirea şi obrajii i se împurpurară şi mai mult.

— E marca „Tellus”?

— Nu „Anker” original.

— Cincisprezece rubine?

— Şaptesprezece.

— În sfârşit, bine că am dat de dumneata! spuse satisfăcut tânărul. Am întârziat două minute, dar te-am zărit de la distanţă intrând în parc. Apoi adăugă: Fii atentă la ce-ţi spun. Eşti atentă?

— Da.

— Mă urmezi la cincizeci de paşi… Mergem pe strada Adrian, dincolo de Castelul de apă. O poartă verde, de scân dură, putredă, cu o tăbliţă pe ea de culoare albastră, pe care scrie cu galben: „Nu intraţi, câine rău”. Pentru ca să-ţi dai mai bine seama care-i casa, am să mă opresc o clipă în loc, chipurile să-mi leg şiretul la pantofi, după care am să-mi continui drumul. Te uiţi bine la tăbliţă: culoare albastră, scrisă cu galben. Dacă tăbliţa e căzută şi spânzură numai într-un cui, îţi vezi mai departe de drum, fără să te opreşti şi fără să priveşti cu insistenţă casa. Înseamnă că ceva e-n neregulă. Dacă e prinsă drept pe poartă în cele patru cuie, treci de casă, mergi până la colţ, te întorci şi apoi intri. Te întâmpină o fată cu o farfurie de struguri în mână. Ne-am înţeles?

— Ne-am înţeles.

— E-n regulă atunci. Am plecat…

Tânărul zvârli restul ţigării cu un bobârnac departe, pe prundişul aleii, apoi se ridică, rupse învelitoarea cărţii, aruncând hârtia mototolită într-o groapă de bombe şi porni prin parc să urce către bulevard. Dana stătu locului, îl urmări cu privirea până se depărtă binişor, după care, când socoti că e timpul potrivit, se ridică şi porni după el. Un sentiment de uşurare o stăpânea acum, învăluind-o odihnitor şi liniştit ca unda unei ape. „Va să zică nu sunt în afara organizaţiei, gândea ea cu nespusă bucurie şi dacă ar fi întâlnit-o careva vedea cum îi râd ochii de fericire. Inactivitatea mea a încetat. Am să primesc noi sarcini…”. Dar, cu cât mergea mai mult înapoia băiatului ce călca nepăsător caldarâmul ţopăind uneori ca într-o joacă, un alt sentiment, parcă mai profund, mai stăruitor, acela al neliniştii, o încerca iarăşi făcând-o să simtă frig în tot corpul. „Vor fi asigurat tovarăşii noştri securitatea casei? se întreba zorind pasul. Trebuie să fiu cu ochii în patru. Trebuie… Mai ales că e ziua…”

Lasă un răspuns