Triburile de pe Bela 1 de Albert E. Cowdrey

Am rămas tăcuţi alături, sorbind ceai, în vreme ce încercam să înţelegem starea de dezumanizare ce ne pândea. Brusc, mi-am dat seama că nu puteam îndura singură calvarul ce avea să urmeze.

I-am mai adus ceai, plus cincizeci de miligrame de Serenac, de care sigur avea nevoie. Altfel nu-l puteam ajuta, decât să mă culc alături de el, ca să-l strâng în braţe şi să-l încălzesc. În acele momente am decis să trec la fapte, asta dacă ar fi vrut şi el acelaşi lucru.

PROBA NUMĂRUL (14)

Din agenda colonelului Kohn.

Au trecut câteva săptămâni de când nu am mai notat nimic, de aceea trebuie să recuperez câte ceva. Între timp, s-au întâmplat multe, dar au trecut şi zile sterpe. Eu şi Anna am devenit amanţi – o evoluţie care a venit ca o surpriză, cel puţin pentru mine.

În mod aproape firesc, am devenit şi conducătorii micii noastre colonii asediate. Aşa cum a anticipat Anna, patru oameni au murit din cauza rănilor, iar alţii doi sunt pe ducă. După dispariţia lui Antonelli, am rămas şaptesprezece, iar curând vom fi cincisprezece.

Am suferit pierderi în proporţie de aproape 99%. Chiar dacă s-a întâmplat ca unii oameni de la Baza Principală, de la tabăra minieră sau de la topitorie să fi scăpat cu fuga în junglă, ei nu vor rezista multă vreme. Vor fi ucişi ori, pur şi simplu, vor muri de foame.

Cum toţi inginerii au murit, l-am numit pe Jamal tehnician principal. Sarcina lui este să menţină totul în stare de funcţionare. Ştiu că plănuieşte să se răzbune în cele din urmă. L-am umilit în faţa lui Eloise cu acel pumn în falcă, iar el este un om care nu uită niciodată, orice-ar fi. Bun, dar am nevoie de mintea lui, de curajul şi de cunoştinţele lui, iar el va putea să-şi ia revanşa.

Anna are sarcina să-i menţină în viaţă pe supravieţuitori. Eloise o ajută şi devine pe zi ce trece o asistentă medicală de nădejde. În cazul oamenilor inteligenţi, instruirea la locul de muncă dă rezultate aproape imediat. Eu mă ocup de protecţie şi ordine, întocmesc şi aplic programul de servicii, supraveghez distribuirea raţiilor de hrană (aproximativ 1800 de calorii pentru cei sănătoşi, 2100 pentru bolnavi) şi, în general, fac pe şeful. Ca şi domnul Krebs de altădată, nu sunt iubit, şi nici nu mă aştept la aşa ceva.

În mod inevitabil, singura încălcare a regulilor a venit din partea lui Vizbee şi Smelt. Când le-am cerut să-mi predea cheile de la toate uşile, dulapurile şi fişetele, s-au supus, dar au păstrat un set de rezervă. Apoi Anna mi-a spus că din dulapul cu medicamente dispăruseră şase fiole din ceva numit M2, un înlocuitor sintetic al morfinei, am organizat o percheziţie şi le-am găsit în sacul cu rufe murdare al lui Vizbee.

Chestiunea era gravă, pentru că avem puţine analgezice, şi trebuie să potolim multe dureri. Într-un recipient în care Smelt îşi ţinea crema vaginală am găsit şi dublurile cheilor.

Prima reacţie a fost să-i împuşc pe amândoi. Cu toate astea, Anna mi-a cerut să fiu îndurător, iar comunitatea noastră pare să considere că cei doi sunt prea îngrămădiţi la minte ca să fie conştienţi de ceea ce au făcut.

De aceea, am avut o discuţie între patru ochi cu fiecare dintre ei, oferindu-le viaţa în schimbul câtorva răspunsuri.

Amândoi şi-au dat drumul la gură fără nici o rezervă. Fiecare l-a învinuit pe celălalt că a tras cu racheta în apartamentul lui Krebs. Amândoi au afirmat că Mack le dăduse arma şi ordin să o folosească, iar ei, ca soldaţi disciplinaţi, au trebuit să-l execute, indiferent de sentimentele lor personale.

— Sunt convinsă că înţelegeţi, domnule, spune Smelt, cu un surâs fals.

— Prea bine.

I-am pus să semneze mărturisirile, apoi i-am legat pe amândoi şi i-am pus în congelator, alături de cadavre. Jumătate de oră mai târziu, i-am scos de acolo. Au ieşit înveşmântaţi în promoroacă, iar după ce şi-au revenit, păreau să fi priceput mesajul. Data viitoare vor rămâne acolo, deşi la gândul de a fi silit să mănânc ghiveci din Vizbee şi crochete din Smelt mă umple de pe acum de greaţă.

În afara acestui incident, restul este rutină. Nu am mai fost atacaţi. Aceia dintre noi care nu şi-au găsit o pereche până acum se grăbesc să o facă – mai toţi cu cineva de sex opus, câţiva, altfel. Fiecare are nevoie de cineva apropiat.

Petrecerea timpului liber: Am găsit ascunse prin dulapuri piese de şah, rachete de tenis, dar fără mingi, un joc numit Cucerirea galaxiei – iertare, prefer să mă abţin – jocuri de pocher şi blackjack şi programe Airborne Polo, precum şi seturi de cărţi, dintre care unele sunt însemnate.

În cursul zilei, facem curat în clădire, îngrijim răniţii şi reparăm sau întreţinem aparatura, noaptea, facem planuri, ne iubim şi jucăm jocuri, bârfim şi ne simţim flămânzi, motiv pentru care protestăm. Şi, cât de mult posibil, dormim.

Eu şi Anna suntem plini de ardoare, lucru surprinzător, dacă ţinem seama de maturitatea noastră şi de dieta sărăcăcioasă. Pe de altă parte, ne purtăm prevenitor. Alăturarea a doi singuratici, cu tabieturi bine stabilite, e cel puţin riscantă. Mai apar şi o serie de probleme fizice, pentru că ea e foarte măruntă, iar eu atât de mare. Însă – în probleme de sex, ca şi de viaţă – unde este voinţă, există şi o cale. Ne-am găsit cuibul într-o cameră ce a slujit drept depozit. Am încuiat uşa cu una dintre cheile confiscate. În aceste momente, eu şi Anna suntem goi şi stăm întinşi pe un morman de perne rămase de la vreo navetă, încălziţi de apropierea trupească şi de nişte salopete curate pe care ea le-a găsit într-o pubelă şi le-a transformat în cearşafuri.

Acum se întoarce spre mine şi-mi zâmbeşte şi-şi lasă o mână delicată, ce seamănă cu o libelulă, pe braţul meu. Cred că aici se vor opri notaţiile pentru seara asta.

PROBA NUMĂRUL (15)

Extras dintr-o scrisoare a Eloisei Alcerra către mama ei.

Dragă mamă, Ni s-au întâmplat atât de multe, încât nici nu ştiu cu ce să încep. În primul rând, s-a purtat un război.

Aşadar, asta e povestea celor petrecute până acum. Lucrez în spitalul cosmodromului de pe Bela. Mai avem doar trei pacienţi, ceilalţi au murit ori s-au însănătoşit atât cât se poate în condiţiile de aici.

Mă bucur de două ori când Anna (doctor Li) declară pe cineva sănătos. În primul rând mă bucur că am contribuit la însănătoşirea acelei persoane, iar apoi, sunt încântată că ea va trece la un regim de 1800 de calorii, ca şi noi ceilalţi. În acest fel, o să rezistăm cu toţii ceva mai mult.

Mă simt obosită mai tot timpul. Totuşi, când mă întind nu pot dormi, iar când aţipesc, visez numai ospeţe. Jamal a rămas neschimbat. Munceşte mult, mai intens decât mine. Poate de aceea e mai puţin dornic să facă sex. Nu-mi dau seama dacă îmi place sau nu situaţia.

Mă îngrozeşte gândul primei noastre mese în calitate de canibali. Totuşi, ziua aceea nu este prea departe. O să pot mânca ghiveci de om? Da, sigur. Dacă ţi-e foame, mănânci orice.

Jamal face glume macabre pe tema asta. „Ai auzit de canibalul care a trecut pe lângă fratele lui prin pădure?” mă întreabă rânjind. Ori mă bate uşor pe fund şi-mi spune: „Uite, ce bucată de spată. Facem mâncare de prânz şi seară din ea.”

Cum, dar mai ales de ce l-am răbdat atâta vreme?

Cel puţin o dată pe zi mă strecor afară. Simt nevoia de a fi singură măcar câteva minute, să scap de vederea aceloraşi feţe cu care împart acest prizonierat. Inutil să mai spun că mă feresc de plaje!

Afară nu mă simt atât de obosită, Poate din cauza aerului îmbogăţit cu oxigen, şi-mi place mirosul mării. Ieri, o rază de soare a răzbătut printre nori şi vântul a părut că sclipeşte pe particulele de sare aduse dinspre mare.

Cu toate acestea, astăzi până şi plimbarea m-a deprimat. Am urcat, cu un efort mare, un morman de stânci negre şi am rămas o vreme privind spre locul unde ar trebui să se afle linia orizontului. Numai că n-am văzut-o din cauza valurilor mari şi când m-am întors, întâi oceanul, iar apoi jungla cotropită de umezeală s-au mistuit în cer fără nici o linie de demarcaţie.

Nu domul ne este închisoare. Întreaga lume ne este închisoare, şi mă întreb mereu dacă vreunul dintre noi va reuşi să scape de aici.

Chiar dacă nu vom putea, sunt convinsă că vor veni să ne caute şi sper să ne găsească. Până atunci, speranţa mi-o găsesc gândindu-mă la tine, la Pământ şi la cerul albastru de acolo.

PROBA NUMĂRUL (16)

Din agenda colonelului Kohn.

Ar mai fi puţin timp până la data sosirii navei de aprovizionare. Dacă aceasta va întârzia, ciao, adio, sayonara. Rămânem fără hrană.

De aceea, astăzi mâncăm carne de om. Doi dintre noi se ocupă de tranşare, asta pentru ca vina să fie împărţită. Gătim cu rândul, conform programării, şi aşa cum nu voi spune numele celuilalt măcelar, n-o să menţionez nici numele bucătarului, dar trebuie să afirm că el/ea nu pare deloc tulburat(ă) de o asemenea ocupaţie cumplită.

De fapt, după ce este detaşată de pe os, carnea arată ca oricare alta. Păstrăm capul pentru o înhumare decentă pe Pământ, presupunând că vom mai ajunge vreodată acolo. Nu voi spune numele celui care va intra la gătit, decât că era cineva cunoscut mie, la care am ţinut. Dar după ce orice urmă de viaţă dispare, rămânem doar nişte bucăţi de carne şi ne-am putea ajuta prietenii să supravieţuiască hrănindu-i cu ea. Să ne gândim la asta ca la o petrecere de rămas bun.

Mirosul de mâncare gătită se răspândeşte în întregul dom. Oamenii îşi văd de treburile obişnuite, dar nu se pot abţine şi adulmecă. Se formează grupuri mici şi aud râsete stridente. Asta mă îngrijorează puţin. Nu avem nevoie de istericale.

Apoi ne aşezăm la masă. Există două curente de opinie privind suplimentul nostru proteinic: Are gust de viţel, are gust de porc. Eu aparţin grupului care consideră că are gust de porc.

După masă, toţi devin cam agitaţi.

În ziua următoare: Ne-a mai rămas mâncare. Nimeni nu clipeşte, iar doi oameni cer supliment, lucru pe care îl refuz. Canibalismul se dovedeşte a fi un alt rit iniţiatic. Prima oară e mai greu, a doua oară e uşor, iar după aceea nimeni nu se mai gândeşte.

Există totuşi un lucru la care va trebui să ne gândim în curând, şi mă văd silit să recunosc că asta mă doboară.

PROBA NUMĂRUL (17)

Din raportul doctorului Li.

Problema cu care ne confruntăm este: după ce ne mâncăm morţii, ce ne facem?

Am auzit deja glume despre „tragere la sorţi”. Dar să fi fost o glumă? Sigur, am gândit, dacă nava de aprovizionare nu apare curând, va trebui să murim câte unul, astfel încât, cu speranţă, câţiva dintre noi – sau măcar doi – sau chiar unul, să poată reveni pe Pământ, să relateze cele întâmplate.

La cină, l-am văzut pe Robert, cu un chip mohorât, lipsit de orice expresie, trecându-i în revistă pe ceilalţi. Mi-am dat seama că în minte alcătuia o nouă listă de sarcini. Îi aranja pe oameni în ordine, începând cu cei ce puteau fi sacrificaţi cel mai uşor, până la cei fără de care ar pieri întreaga colonie.

Şi alţii au priceput asta. Am început să le simt lipsa lui Vizbee şi Smelt, şi am înţeles că se ascundeau de privirea ucigătoare a lui Robert. Ce ridicol! Bineînţeles că era o dovadă de înţelepciune din partea lor să se dea cât mai utili şi ocupaţi. Dar sărmanii nenorociţi erau îndeajuns de inteligenţi ca să-şi dea seama cine ar trece în capul listei de persoane disponibile (cât pe ce să spun „perisabile”). Şi-au adus aminte amândoi de congelator şi de cadavrele înfăşurate alături de care au stat.

PROBA NUMĂRUL (18)

Din agenda colonelului Kohn.

Cântăresc pentru a nu ştiu câta oară raţiile rămase, când Eloise vâră capul pe uşa depozitului. E albă la faţă ca ultima noastră rezervă de zahăr.

N-aş vrea să ies puţin cu ea? Mda, sigur. Conştient că există un motiv întemeiat, nu întreb de ce.

— Vii singură aici? O întreb, în timp ce păşim peste licheni. N-ar trebui să faci asta.

— Trebuie. Aş înnebuni dacă aş sta tot timpul înăuntru.

Mă conduce către movila neagră, cum se numeşte materialul acela, zgură vulcanică, nu? Bucăţi sparte de lavă, pe care marea le va transforma în nisip, şi.

Înţeleg totul dintr-o privire.

— Întoarce-te şi spune-le Annei şi lui Jamal să vină aici.

— Dacă e ocupat, Jamal va dori să ştie de ce.

— Pentru că vreau să vorbesc acum cu el.

— Am înţeles, spune, şi pleacă.

Când sosesc şi cei doi, nu e nevoie să le arăt cu degetul. Nu se vede decât un singur lucru.

Se apropie un grup de creaturi marine, probabil vreo douăzeci, sau mai multe. Sunt cenuşii, şi acum au ajuns suficient de aproape ca să le vedem petele albe de formă neregulată de pe spinări şi cozi – cred că reprezintă versiunea locală de lei de mare. Un adevărat grup de balet alcătuit din monştri, ridicându-se şi scufundându-se în ritm, precum valurile, toate odată.

— Nu pot urca pe ţărm, aşa e? Întreabă Eloise cu speranţă în glas.

Eu şi Jamal ne privim. Ne amintim de cea care l-a înşfăcat pe Antonelli. De modul cum s-a înălţat pe înotătoare, cum şi-a aruncat capul pe spate, cum a lătrat scurt. Nu am uitat nici mirosul inevitabil de lei. Lei de mare. Astfel de creaturi sunt pinipede, care se hrănesc în mare, dar se pot târî până pe mal pentru odihnă, luptă şi împerechere.

— Priviţi, spune Anna, arătând în altă direcţie. I-a luat ceva timp, dar l-a pus la punct. Deşteaptă femeie.

Departe de tot, un punctişor de pe cerul cenuşiu capătă forma şi creşte, apărând apoi ca ultimul aparat de zbor, reparat şi funcţional, care se îndreaptă spre noi.

PROBA NUMĂRUL (19)

Din raportul doctorului Li.

Cum nu aveam de ales decât între a rezista şi a muri, nici nu a fost nevoie să încurajăm oamenii – simpla prezenţă a duşmanilor noştri era de ajuns.

În ce mă priveşte, mi-am făcut ordine în notiţe, le-am învelit în folie de plastic şi le-am ascuns sub gheaţa din congelator. Chiar dacă vom muri cu toţii, cred că oamenii tot vor ajunge aici până la urmă şi, cu puţin noroc, ar putea găsi aceste probe. Ultimul cadavru ce a rămas neconsumat pare să mă urmărească, astfel că am ieşit din acea încăpere tremurând, şi nu doar din cauza frigului.

Cu toate acestea, am continuat să vorbesc pentru agenda mea, sperând să transcriu restul relatării ceva mai târziu.

Robert a mobilizat opt oameni, pentru că doar de atâtea arme dispunem. Adăugând stocul găsit la cosmodrom la cele câteva pe care le aveam deja, avem acum o sută optzeci de gloanţe, ceea ce ar fi suficient pentru a provoca pagube importante, dar nu să îi alungăm pe toţi duşmanii.

Organizez un post de prim ajutor la poalele movilei din zgură vulcanică, pe care am ajuns să-l denumim Dealul Negru, şi mi-am umplut o trusă medicală cu M2, garouri, câteva antibiotice şi altele.

Apoi am urcat movila să văd exact ce se întâmpla. Leii de mare (după cum îi numeşte Robert) dispăruseră sub valuri, ceea ce însemna că puteau să apară oriunde. Aparatul de zbor se întorsese şi descria un cerc, probabil la vreun kilometru depărtare. A trecut apoi linia ţărmului şi s-a retras. Înţelept, Robert le-a ordonat oamenilor să nu tragă.

Am observat că Eloise stătea alături de Jamal. Am chemat-o să mă ajute la postul de prim ajutor, şi ea a început să se apropie cu paşi rari când, din colţul ochiului, am surprins strălucire bruscă pornind dinspre aparat.

Lasă un răspuns