Triburile de pe Bela 1 de Albert E. Cowdrey

— Aştept analiza mostrei de bronz.

— Te rog să-l cauţi pe Michel.

Mă duc la comandantul coloniei Alfa şi-i cer cu împrumut un aparat de zbor.

— Nu, îmi zice, aparatele nu pleacă decât după program.

— Când o să mă pot întoarce la Zamok?

— Mâine după amiază.

— Mulţumesc.

Ies pe platformă şi găsesc un tehnician care tocmai a încheiat verificarea de rutină a aparatului. Îl salut şi imediat ce pleacă în atelier mă urc în carlingă şi-i spun cutiei negre să mă ducă la Zamok.

— Aud şi execut, spune dispozitivul.

— Nu acceptăm apel din nici o sursă, decât după ce sosim la destinaţie, adaug.

— Aud şi execut.

Mă aşez comod pe fotoliu şi mă întreb cum voi reuşi să explic deturnarea aparatului dacă, până la urmă, Michel mă va aştepta viu şi nevătămat.

Nu era cazul să-mi fac griji.

Până la ora când ajung acolo, oamenii i-au găsit cadavrul, iar Baza Principală arată ca un uriaş furnicar ce a fost stârnit.

Crima în sine nu este atât de şocantă, pe cât este modul în care s-a comis: Michel Verray a fost împuşcat în spate în acelaşi coridor unde s-a descoperit şi cadavrul lui Cabrera, în urmă cu doi ani.

Nu se constată o apropiere a criminalului de victimă, nici un contact. S-a tras un proiectil de la celălalt capăt al coridorului. Port-pistolul lui a fost deschis cu brutalitate, deoarece cheotoarea e ruptă, ceea ce vrea să sugereze jaful. Pistolul lui lipseşte. Să fi fost ucis cu propria armă?

Fulgerător, prin minte îmi trece un scenariu al desfăşurării evenimentelor. Michel se confruntă cu ucigaşul, scoate arma, îi este doborâtă din mână – poate de cineva care a luat ore de arte marţiale, aşa cum mi-a spus Anna. Se întoarce şi vrea să scape cu fuga, dar ucigaşul ridică arma şi, cu sânge rece, îl împuşcă.

Numai că eu nu sunt nici măcar convins că fugea în momentul când a fost împuşcat. Mack aşa consideră, însă hologramele pe care le-a făcut cadavrului mi se par ambigue. Un alergător lovit din spate, în plin efort, deplasându-se pe o suprafaţă netedă. Se prăbuşeşte şi alunecă. Cred că zgârieturile de pe faţă nu sunt suficient de convingătoare. Aş zice mai curând că se grăbea, nu alerga, iar Anna pare înclinată să-mi dea dreptate.

Aflată în clinică, începe să plângă, şi e prima oară că o văd reacţionând astfel. Pe masa de disecţie are cadavrul lui Michel, care arată oribil. După cum se întâmplă de obicei la folosirea acelui tip de muniţie, rana de intrare, aflată în apropierea coloanei vertebrale, este cât degetul meu mic, iar cea de ieşire prin piept, este mare cât capul meu. Glonţul s-a dezintegrat, bineînţeles, astfel că nu mai poate fi folosit ca probă.

— Până şi Mack a fost zguduită, îmi spune, după ce-mi plânge pe umăr. Am văzut-o când au adus cadavrul, şi parcă paralizase, îngâna mereu: „Vai, nu. Nu el. Nu.” Era un fel de fiu pentru ea, înţelegi? Acum a rămas cu adevărat singură.

Se spală pe faţă la chiuveta din laborator şi adaugă cu glas plângăreţ:

— Iar acum trebuie să fac autopsia.

— Nu acum, te rog. E perfect şi mâine. Michel n-o să fugă de aici. Hai, te ajut eu să-l pui la gheaţă.

Îmi repugnă să ating cadavrul, dar după ce o fac nu mai simt nimic. Michel a dispărut; gândirea sănătoasă, spiritul viu, accentul galic, viitorul pe care îl schiţase pentru sine – nimic din toate astea nu mai există. Iar cadavrul lui a devenit o simplă probă a crimei.

Îl înfăşurăm şi-l punem în frigider, alături de Thoms. Am ajuns să facem o adevărată colecţie de tineri morţi.

Anna are nevoie de companie, aşa că o conduc în apartamentul meu şi, după ce-mi verific arma – pentru cazul că ar apărea din nou vreun porc-urs – ieşim pe terasă.

În depărtări plouă, însă aici, în plafonul de nori s-a creat o gaură, unde domină culoarea roz palid a apusului de soare. E primul apus pe care îl văd pe planetă. Încep să înţeleg cum va arăta lumea în deceniile de magie – între primăvară şi vară şi, din nou, între toamnă şi iarnă – când nu va fi nici înfiorător de frig, nici insuportabil de cald, şi nici umezeală greţoasă. Va fi minunat.

O vreme, stăm acolo ţinându-ne de mână, ca o pereche de tineri. Anna are nevoie de o diversiune, de aceea mă apuc să-i povestesc despre pădurea nebună din jurul coloniei Alfa, despre creaturile ciudate şi copacii într-un permanent tumult. Dispoziţia ei se schimbă puţin în bine.

— Îmi doresc să fac ştiinţă adevărată aici. Nu vreau să mă las copleşită de rutină. Am cercetat larvele astea, îmi spune, şi face un gest către viermii care se târâie pe pardoseala terasei. Omul are cam patruzeci de mii de gene, dar ele au de cinci ori mai multe.

— Cum, viermişorii ăştia? Din ce motiv?

— Nu ştiu. Sunt creaturi cât se poate de simple, practic, nişte intestine mişcătoare. Gândeşte-te numai la posibilitatea apariţiei de erori genetice, de variaţii distructive – e prea multă informaţie. Ca şi în cazul crimelor, adaugă. Şi acolo deţinem prea multe informaţii şi nu le putem da de cap.

A revenit la acest subiect şi, cu un oftat, recunosc în sinea mea că e inevitabil. Acum îl jeleşte pe Michel, care avea darul evident de a le face pe femeile mai mature dornice să îi poarte de grijă.

— A fost un tânăr foarte agreabil. Mai avea de aşteptat puţin şi pleca acasă. Groaznic, să vezi murind atâţia tineri.

Se pune din nou pe plâns. O îmbrăţişez şi descopăr că, ciuda părului încărunţit, este atât de măruntă, încât am senzaţia că ţin în braţe un copil. Mă pregătesc să încerc o consolare ceva mai serioasă, când intuiţia – ca de obicei – găseşte momentul nepotrivit să-şi facă apariţia.

— Ascultă, Anna, spune-mi ceva: de ce se grăbea Michel tocmai pe coridorul acela?

Ridică ochii spre mine, înroşiţi de plâns, însă mintea i-a rămas limpede, ca de obicei:

— A, sigur. Duce spre laboratorul meu. Nu reuşea să dea de tine, de aceea venea să discute cu mine.

Ne privim lung vreme de câteva secunde.

— Hai, o îndemn.

— Unde?

— Tocmai am întrezărit o rază de lumină. De data asta, interioară. Cred că ştiu ce a căutat ucigaşul în tocul de la brâu. Hai să vorbim cu colegii lui de cameră.

Mă gândesc la răzbunare.

Anna e o femeie neobişnuită. Nu pune întrebări, mulţumindu-se doar să mă conducă prin labirintul construcţiei lucrate de mântuială. Mă împiedic de câteva ori, pentru că mintea mi-e în altă parte, gândindu-mă la o mulţime de lucruri care, în cele din urmă, destul de confuz, par să se închege aproape logic.

Camera lui Michel se află într-o clădire adiacentă: spaţioasă, curată, bine iluminată; partiţii de semiplast între cele patru paturi; un buchet de flori artificiale aşezate pe perna lui.

Cei cu care împărţea camera beau ceva ce emană mirosul pătrunzător al unei băuturi făcute în casă, şi discută cu voci scăzute.

— Căpitanul Mack i-a ridicat toate bunurile, ne anunţă o femeie cu trăsături asiatice, pe nume Jospin, care pare să fie purtătoarea de cuvânt a grupului. Ea şi arătările acelea, Vizbee şi nu-ştiu-cum, au întors totul cu fundul în sus aici.

— A zis, adaugă un tânăr, că a căutat probe.

Această remarcă declanşează o discuţie în contradictoriu între cei care susţin că Mack şi-a făcut datoria, şi cei care afirmă că s-a purtat brutal şi fără nici o umbră de compasiune. Pun capăt acestei discuţii ce pare să nu ducă nicăieri.

— Fiţi atenţi. Ştiţi cu toţii cine sunt şi ce caut pe Bela. Acum am nevoie de ceva şi s-ar putea să-l găsesc la vreunul dintre voi. Aşa sper.

Le explic de ce cred că a fost ucis Michel, şi cât de mult ţin să văd acel ceva dacă el mai există. Jospin se uită pătrunzător la mine, apoi vâră mâna în borseta de la brâu şi scoate o cutie de pastile.

— Pentru prevenirea durerilor premenstruale, îmi explică ea, cu un surâs vag. Scutură din ea nu o pastilă, ci un cub de memorie, şi mi-l întinde.

— M-a rugat să-l ascund. A zis să nu-l dau nimănui, dar n-a precizat de ce.

— Nici eu nu ştiu încă. Dar sper să aflu. Mulţumesc mult şi (vorbind cât mai convingător) să. Să nu discutaţi cu nimeni despre asta.

În laboratorul Annei, ne jucăm cu micuţul cub şi, într-adevăr, e vorba de copia pe care Michel şi-a făcut-o după explorarea Păianjenului în pasajele subterane din Zamok.

Dezamăgită, Anna spune:

— Păi am văzut deja asta.

— Poate că nu în întregime.

Ca şi înainte, ne aşezăm alături să urmărim înregistrarea. Micuţul robot coboară într-o fisură largă de jumătate de metru. Iarăşi vedem defilând imaginile înfăţişând creaturile de spaimă, purtând straie bizare. Pătrundem în încăperi cunoscute, ieşim din ele, păşim în trei picioare pe coridoare, intrăm în alte şi alte camere.

Încep să mă îngrijorez. Din nefericire, în cazul intuiţiei, până nu o pui la încercare, o eroare pare la fel de convingătoare ca adevărul.

— Nu văd nimic n. dă Anna să spună, când răcnesc pe neaşteptate ceva, probabil: „Drace!”

Amândoi privim la ecran cu respiraţia tăiată.

Păianjenul intră într-o încăpere pe care n-am văzut-o până acum. Lent, folosind lumina de intensitate mare, plimbă camera pe pereţi şi tavan. Urmărim un sacrificiu. Ca şi la picturile medievale ori la benzile desenate, o serie de scene spun o poveste.

Spre deosebire de aztecii de pe Pământ, arkienii au avut arme de metal, cea preferată fiind una cu un mâner lung, ce se termină cu o lamă curbată într-o latură, şi o ţepuşă la cealaltă. Cu unul dintre instrumentele astea, cu un aer ceremonial, un preot sacrifică pe un seamăn de-al său în numele zeilor în care crede.

Metoda mi-e cunoscută: o lovitură mortală trasă cu ţepuşa în creştetul capului. Numai că aici avem şi o urmare, pentru că apoi despică ţeasta cu securea, după care credincioşii se strâng să se înfrupte din creier.

Victimele nu par să se opună, lumina radiază de pe feţele lor, iar capetele le sunt înconjurate de curcubee, făcând halouri în toate culorile spectrului. Deasupra lor plutesc figuri de zei, răspândind lumină. În ultima scenă, vedem cum victima sacrificiului este primită într-un soi de Valhalla.

— Seamănă cu o masă festivă cu ocazia pensionării, remarc, cu un ton ce-mi trădează lipsa de simţire.

— Ba nu. Nu sunt nişte canibali care se hrănesc. E magie. Se înfruptă cu înţelepciune. Nu ucid pe nimeni, cel puţin aşa consideră ei. Au sacrificat pe cineva respectat, făcându-l zeu, iar acum tribul se împărtăşeşte din cunoaşterea şi tăria lui – vai!

Într-un interval de câteva minute este a doua oară că se întrerupe, de data asta din proprie iniţiativă. În ce mă priveşte, rămân mut de uimire, literalmente. La orice m-aş fi aşteptat să văd în subteran, dar nu la asta.

Păianjenul a ieşit din încăperea cu imaginile înfăţişând sacrificiul. În coridor, de perete este lipit un copil uman – o fată nemaipomenit de mică, având părul auriu.

Vreme de o clipă, am impresia că o să înnebunesc. Însă Anna spune „E o păpuşă”, iar vraja se destramă.

Şi, desigur, în acest fel întreaga situaţie mi se revelă cât se poate de clar.

Eu şi Anna stăm în ploaie. Ne îndreptăm spre centrala electrică, de unde se aude vuietul reconfortant al turbinelor şi unde există câmpuri electromagnetice care să interfereze cu dispozitivele de interceptare.

Ne apropiem capetele plecate şi vorbim în şoaptă, trecând în revistă probele existente.

Având la ea o păpuşă şi o lanternă, s-ar putea ca o fetiţă să fi coborât treptele în subteran, unde a văzut picturile.

Pesemne că, înconjurată de adulţi ocupaţi care, în general, nu-i acordă nici o atenţie, ea îşi petrece acolo foarte mult timp. Întâlneşte alte creaturi mici, de statura ei. Se joacă cu ele şi-şi pierde păpuşa.

Mack a crescut pe Bela, şi e singura persoană care trăieşte aici de când s-a născut.

Are forţă fizică. Nu are nici un prieten, însă se ocupă de securitate. Întorcându-se şi văzând-o apropiindu-se din spate, oricine s-ar simţi liniştit – pfu, ce bine – dar nimeni nu s-ar opri să schimbe câteva vorbe cu ea.

Apoi s-ar întoarce să-şi vadă de drum. Şi ar simţi doar o lovitură năucitoare, după care s-ar cufunda în beznă.

Anna vorbeşte de Michel. Cât de îngrozitor trebuie să se fi simţit criminala când şi-a dat seama că, pentru a nu fi depistată, trebuia să ucidă singura fiinţă faţă de care nutrea o oarecare afecţiune.

Pe mine mă preocupă mai mult felul în care ea a ajuns la Michel.

Lasă un răspuns