Triburile de pe Bela 1 de Albert E. Cowdrey

— Gata, am ajuns la Alfa, mă anunţă ea.

Câţiva oameni apar în goană cu umbrele – da, chiar umbrele, din cele folosite pe Pământ – dar bineînţeles că noi ajungem oricum leoarcă. Aici sunt cazaţi douăzeci şi patru de oameni, însă trei sunt plecaţi să repare o pompă de noroi, ce-o mai fi şi aia. Aşa se face că-mi sunt prezentaţi douăzeci de oameni vii şi unul mort.

Acesta din urmă este un tânăr pe nume Thoms. Zace cu faţa în jos pe podeaua de beton a atelierului. La prima vedere, singura diferenţă privind modul de operare este faptul că a fost lovit în ceafă, iar nu în creştet.

— Se pare că arma a pătruns prin scizura mediană posterioară a bulbului rahidian, spune Anna, mai mult pentru agenda ei.

Însă după aceea îşi pune pe cap o lampă cu xenon şi o lupă tridimensională de mare putere, îşi lasă lentilele peste ochi, îngenunchind, şi aproape că atinge cu nasul părul îmbibat de sânge de pe cap.

Când o ajut să se ridice, se încruntă.

— Rănile celor din Zamok erau bine conturate, mormăie. De data asta. Rana nu mai e chiar atât de precisă. E ca şi cum arma s-a turtit la impact. Va trebui să fac o comparaţie când vom duce cadavrul la laborator. Ajută-mă să-l întoarcem.

Într-un anume fel, mişcarea cadavrului are un efect calmant asupra mea. De fiecare dată când dau cu ochii pentru prima oară de un cadavru, sufăr un şoc, în ciuda atâtor ani de când tot văd urmările unor acte de violenţă. Numai că atunci când manevrez un cadavru şi îi percep greutatea aparte, îndeosebi unul, aşa cum se întâmplă acum, în care se instalează rigiditatea, ştiu că am între palme pământ şi piatră, nu o persoană, şi reuşesc să o tratez ca pe orice altă dovadă criminalistică.

Examinarea superficială îmi arată că, în afară de a fi mort, lucru pe care l-a remarcat şi Anna, Thorn nu ne mai oferă nici o altă informaţie. După ce facem o mulţime de fotografii holografice, îl băgăm într-un sac, iar minerii ne ajută să îl punem într-un frigider.

Îmi petrec restul zilei într-un birou mic şi gol, cu un singur monitor, care clipeşte nesigur pe o măsuţă ciobită de duroplast. Beau cafea, mă îndop cu nişte sandvişuri rău făcute, acoperite cu nişte maioneză sintetică şi greţoasă, şi îi interoghez pe supravieţuitori.

Nimeni nu a văzut sau auzit ceva. Thoms era apreciat de toată lumea, nu avea nici un duşman declarat, iar toţi cei de la punctul de lucru Alfa erau sub observaţie în momentul morţii, pe care Anna îl situează între 6:30 şi 8:00 dimineaţa. Am ajuns la ultimul nume de pe lista mea, când doamna Justiţie îşi ridică legătura de peste ochi şi îmi aruncă o privire.

Martorul – pe nume Ted Szczech, pronunţat Şec – este un puşti palid şi slăbănog, ce pare să aibă în jur de şaisprezece ani şi poartă o salopetă care i-ar putea servi şi drept cort. Intră în cameră târându-şi picioarele şi aduce un plic.

— Aa. Aam, am ceva, ceva pentru dumneavoastră, domnule, se bâlbâie el.

— Serios? Ce anume?

Mâncarea proastă şi lipsa oricărui progres m-au făcut să-mi pierd buna dispoziţie.

În următoarele cinci minute, Ted se împleticeşte în propria-i limbă. Treptat, înţeleg din exprimarea lui bâlbâită că lucra în acelaşi atelier cu Thoms, astfel că a fost primul care a observat cadavrul, înainte de a da alarma, a dat fuga să-şi caute camera digitală, anticipând că, în scurtă vreme, toată lumea din Alfa avea să dea buzna la locul faptei, şi va şterge ori distruge orice indiciu.

— Şi atunci de ce nu mi-ai adus fotografiile imediat? Îl întreb cu glasul cel mai gros şi grav cu putinţă.

În realitate, mă impresionează iniţiativa lui.

— Mm. mm. mi-am aşteptat rândul la anchetă, explică Ted. Şi. Aa. Aa.

— Ce mai e? Spun, începând să extrag fotografiile din plic.

— Aă. Se pot vedea foarte clar urmele de picior.

— Urme de picior?

— Da. Au apărut când am folosit lumină infraroşie. Lumina obişnuită nu evidenţiază nn. Nimic. Nn. Nici n-am ştiut că erau acolo, decât după ce le-am impp. Primat.

Mă uit lung la urmele de picior cu trei degete, existente în jurul unui cadavru care este atât de proaspăt, încât la lumină neagră luceşte datorită căldurii pe care încă o degajă. Dimineaţa foarte devreme, podeaua de piatră era rece, iar trupul ucigaşului a creat suficientă căldură tranzientă ca să fie înregistrată de camera foto.

— Probabil că a fugit când ai dat să deschizi uşa, comentez eu.

Asta pare să-l sperie pe Ted.

— Aşa credeţi? Întreabă, făcând ochii cât cepele. Chiar aşa? (De data asta fără să se bâlbâie deloc.)

După ce îi arăt fotografiile, Anna pare gata să-şi smulgă părul ce dă să încărunţească.

— Of, Mare Tao. Stabilisem doar. Ucigaşul trebuie să fie uman, se vaită gemând.

— De acord, a fost un om. Apoi apare trei-degete, se apropie de cadavru, o rupe la fugă, dispare în junglă şi.

Glasul meu se stinge fără să închei fraza. Anna mă priveşte. Mă uit şi eu la ea. Amândoi ne aducem aminte unde am mai văzut picioare cu trei degete.

— Am face bine să ne întoarcem la Zamok, spune. Imediat!

Furtuna s-a potolit, iar călătoria de întoarcere este cam plicticoasă, ceea ce nu a fost cazul la venire. Învelit în sacul translucid de plastic şi aşezat în spatele nostru, cadavrul îmi aduce aminte în mod neplăcut de un făt gigantic înfăşurat în placenta lui.

Reveniţi la Castel, ne cărăm bagajele în spate şi călcăm prin băltoace mari, după care mergem pe coridoare cenuşii până ajungem în laboratorul Annei. Caut pe infopack fotografiile făcute de Păianjen în subteran şi le verificăm. Într-adevăr, arkienii au picioare cu trei degete ce seamănă cu imaginile neclare ale lui Ted.

În timp ce-mi fac ceai pe un încălzitor aflat sub un clopot vidat, Anna o apelează pe Mack şi solicită cubul de memorie cu explorarea integrală a pasajelor subterane.

— Nu eşti autorizată să cunoşti aceste informaţii, mârâie femeia lipsită de graţie.

— Cum adică? Se răsteşte Anna. Am drept de acces la orice informaţii. Sunt necesare în activitatea mea.

— Ai acces la puţoaiele angajaţilor! Nu eşti ofiţer de Securitate, nu ai nici o aprobare.

Văzând unde a ajuns discuţia, intervin:

— Căpitane, eu am drept de acces la fel ca tine, ba chiar mai mult. Trimite odată cubul acela, dar cât mai urgent.

Mă simt foarte satisfăcut. Poate n-o fi frumos să faci paradă cu gradul tău, dar se dovedeşte eficient.

Ne calmăm, apoi apare Michel cu un pachet sigilat, pentru primirea căruia eu şi Anna trebuie să semnăm. Tânărul îmi clipeşte complice, după care se duce în treaba lui. Două minute mai târziu, eu şi doctoriţa stăm alături, urmărind pe computer imaginile din cub.

Formele cu aspect solid tresaltă, se stabilizează, îşi pierd din claritate, se limpezesc. Coborâm o serie de trepte înguste. Lumina intensă baleiază înainte şi înapoi, mişcările ei fiind încurcate de înaintarea robotului. Anna opreşte un cadru pe ici, colo, să avem o imagine mai clară.

De-a lungul pereţilor de piatră netedă, mărşăluieşte o procesiune de arkieni pictaţi în costume fantastice, făcute din piei de animale şi pene. Capetele au o înfăţişare ciudat de ascuţită, conferită de dinţii proeminenţi. La picioarele scării, un coridor se desparte, pornind spre stânga şi dreapta, iar robotul începe să exploreze. Pasajele se desfac şi se bifurcă mereu, astfel că el pătrunde în încăperi mici, ale căror pereţi sunt acoperiţi cu picturi hidoase, care mă fac să mă gândesc la arta mayaşă de la Tikal şi Dzibilchaltun.

Totul este fascinant, dar nu ne ajută deloc în problema noastră. Până să se sfârşească spectacolul, s-a răcit şi ceaiul.

— Aşadar, domnule colonel, ce concluzie trageţi? Mă întreabă Anna, cu o ironie deloc nevinovată.

— Un extrateres. Încep eu.

— Arkienii sunt băştinaşi, mă corectează. Noi suntem extratereştrii.

— Bine, bine. Întâi de toate, ai avut dreptate. Crimele de la Zamok nu puteau fi comise de un arkian. Dacă te întorci şi vezi pe coridor o creatură ciudată, fugi, urli, te aperi, acţionezi într-un fel, ceea ce victimele nu au făcut. Omorurile de aici au fost comise de un om. Prin urmare, ne confruntăm cu o anomalie.

Ne privim în linişte. Căutând o idee prin mintea golită de gânduri, o întreb:

— Ce ştim despre arkieni?

Ea face un gest.

— Ce ai văzut şi tu.

— Nu asta. (Nu ştiu ce voiam să spun.) Cum au supravieţuit pe lumea asta? E atât de bizară, ba un ger extrem, ba o arşiţă de iad, anotimpuri care ţin decenii întregi. Cum s-au descurcat?

Oftează.

— Nimeni nu ştie. Noi suntem doar un coş pe faţa acestei planete. Am venit aici cu viziunea tipic mărginită a inginerului, să săpăm, să topim şi să livrăm lingourile, apoi să plecăm acasă, când secăm filoanele.

Îşi face de lucru câtva timp, încălzind ceaiul, apoi continuă:

— Sunt la fel de rea ca toţi ceilalţi. Îmi petrec zilele efectuând exerciţii fizice de rutină şi tratând răni ortopedice ale celor ce lucrează în mine. De la asta mi se trage şi chestia cu puţoaiele angajaţilor. După program, încerc să fac şi ştiinţă adevărată.

— Şi-ai reuşit să descoperi ceva util?

— Pentru soluţionarea crimelor? Nu. Dimpotrivă, n-are nici cea mai mică legătură. Încerc să descifrez biologia moleculară a.

— Aha, înţeleg.

— În orice caz, m-ai întrebat cum se adaptează băştinaşii la lumea asta. Răspuns: nu ştiu felul de funcţionare al lucrurilor pe Bela. Lucrurile practice ne răpesc atât de mult timp, încât nu ne mai rămâne nici o clipă să fim şi inteligenţi.

Prin urmare, renunţăm. Îi trimit lui Michel informaţiile culese la Alfa, apoi mergem la cină.

O reluare a celor petrecute seara trecută – Mack mâncând, inginerii măsurându-mă din ochi, întrebându-se dacă ştiu ceva ce ei n-au aflat încă despre ultima atrocitate. Ca să evit întrebările la care nu vreau (de fapt, nu pot) să răspund, ocolesc orice conversaţie, îi spun noapte bună Annei şi profit de prima ocazie prielnică pentru a-mi târî fundul bătrân şi obosit la culcare.

Prin uşa ce dă spre terasă văd că se instalează o nouă furtună. Cubul îmi spune că „ploile de primăvară” ţin aproximativ patruzeci de ani. Ce părere ar avea Noe?

Mă întind în pat, dar iarăşi nu pot adormi, pentru că fulgerele mă trezesc de fiecare dată când închid ochii. Blestemând, mă ridic şi caut o modalitate de a întuneca fereastra.

Un fulger brăzdează cerul. În cadrul paravanului, un monstru se holbează la mine.

Încă un fulger spintecă bezna. Mă uit din nou. Ei, lasă prostiile, e doar un animal.

Cu toate astea, e impresionant. Stă ridicat, cu picioarele încovoiate, corpul acoperit de o blană aspră, de culoare nedefinită. E un mistreţ, Dumnezeule, un mistreţ uriaş, cu două picioare. Urechi păroase, ochi roşii, în care sclipeşte o inteligenţă porcină ce mă uimeşte, şi colţi, doi jos şi doi sus, de un oranj murdar, însă albi acolo unde se întretaie şi se freacă unii de alţii, şi îndeosebi botul plat, fremătând neîncetat, cu nările păroase dilatate.

Apoi constat în mod evident că nu e mistreţ sau ceva care să poată fi recunoscut. Are gheare lungi în loc de copite. Cu membrele din faţă musculoase, potrivite pentru mers ori căţărat. Să ne imaginăm un urs mare, încrucişat cu o purcea, încrucişat cu. cu ce? Cu ceva, acolo.

Pe întuneric, acel triumf al manipulării genetice naturale zgârie transplastul gros cu ghearele de douăzeci de centimetri, scoţând un sunet înnebunitor. Un nou fulger îl iluminează. I se văd complet colţii lungi de doisprezece centimetri, apoi creatura se întoarce, frustrată.

Încă un fulger. Animalul a dispărut.

Destul de zdruncinat, îmi continuu căutarea, descopăr un comutator pe perete şi îl ating. Da, lăudaţi fie zeii, oricare ar fi ei, fereastra se întunecă. Mă duc din nou la pat şi încerc să adorm.

Prin minte mi se derulează o procesiune de creaturi înveşmântate cu pene, urmate de porci în două picioare şi de medvedii lui Maiakovski, animalele asemănătoare cu urşii, care i-au atacat oamenii în urmă cu şaptezeci de ani, când pe Bela domnea iarna.

De ce mi se pare că aceste creaturi ciudate seamănă vag între ele?

PROBA NUMĂRUL (4)

Din raportul întocmit de Li, Anna M., medic generalist.

Mi-am petrecut seara în laborator, cu intenţia de a lucra la proiectul meu. Însă gândurile mi se îndreptau mereu spre cadavrul din congelator.

Într-un târziu, am cedat curiozităţii, l-am târât pe sărmanul domn Thoms pe masa de examinare şi m-am apucat să-i examinez rana. Am descoperit ceva bizar aproape instantaneu.

Probabil că ar fi trebuit să-l chem imediat pe colonel, dar am socotit că dormea deja. De aceea mi-am promis că voi discuta cu el la micul dejun, fără să-mi dau seama că, extrem de obosită după toate aventurile de peste zi, s-ar putea să dorm mai târziu şi să ratez întâlnirea de dimineaţă cu el. Exact aşa s-a întâmplat.

Lasă un răspuns