Triburile de pe Bela 1 de Albert E. Cowdrey

PROBA NUMĂRUL (3)

Din agenda colonelului Kohn.

Glasurile indiferente ale ceasurilor anunţă miezul nopţii, dar nu am deloc senzaţia că ar fi această oră. Sunt pregătit de culcare, dar, din câte s-ar părea, nu de somn. Creierul meu continuă să funcţioneze în gol în plictisul sec al oboselii.

Mă bucur că mi s-a implantat acest cip în laringe, astfel că nu trebuie să vorbesc tare ca să-mi înregistrez gândurile. Niciodată nu ştii cine trage cu urechea. Tehnica seamănă oarecum cu a ventrilocilor, şi nu e greu de deprins. Toate porcăriile din fluxul conştiinţei ajung astfel în agendă, care este îngropată adânc în memoria codificată.

Fotografiile puse la dispoziţie de Anna sunt destul de înspăimântătoare, şi nu mă prea ajută. Despre notiţele lui Mack privind crimele se poate afirma acelaşi lucru. Ucigaşul este eficient. Modul de operare este bizar. Victimele sunt alese la întâmplare.

Crimele au debutat pe coridoare, s-au produs pentru scurtă vreme în crescătoriile hidroponice, apoi s-au petrecut oriunde. Cei care făceau jogging au fost puşi la pământ pe culoarele de alergare, cei care lucraseră până târziu, au sfârşit în ateliere şi birouri.

Omorurile au continuat chiar şi după ce Mack a dat ordin ca oamenii să nu meargă nicăieri fără un însoţitor. O femeie folosea toaleta, în vreme ce alta stătea de pază la uşă. Când cea dinăuntru a încercat să deschidă uşa, n-a putut din pricina cadavrului prietenei.

Metodele obişnuite de investigaţie au dat greş. Testele pentru descoperirea de pete de sânge, urme de păr sau fibre nu au dat nici un rezultat. Coloniei îi lipsesc echipamentele necesare pentru efectuarea de teste psihologice sofisticate. Metodele folosite de Mack au fost improvizate şi dure; după prima crimă, a interogat pe toată lumea, i-a eliminat de pe lista suspecţilor pe cei care aveau alibiuri solide, apoi a arestat trei oameni care nu aveau alibi.

Rezultatele nu au fost îmbucurătoare. După alte două crime, a trebuit să-i elibereze pe suspecţi.

Problema e că nu toţi au alibi pentru fiecare crimă, nici chiar pentru mai multe. Nu se descoperise nici o urmă a armei. Deşi inginerii minieri erau în număr preponderent, pioletul nu se număra printre instrumentele lor standard; probabil fusese adus în bagajele personale de cineva pasionat de ascensiuni sau alpinism. Computerele lui Mack au verificat facturile bagajelor personale pe o perioadă îndelungată, atât cât au permis evidenţele, dar nu au descoperit nici un asemenea obiect.

Platforma de piatră de sub picioarele noastre este înţesată de pasaje înguste. Când au apărut tot soiul de poveşti privind ucigaşi extratereştri, Controlorul a luat la început în râs o asemenea idee, după care i-a dat ordin lui Mack să examineze posibilitatea. Aproape oricare fiinţă umană adultă era prea mare ca să poată trece pe acolo, aşa că a folosit un robot.

Cubul de memorie conţine câteva imagini ale picturilor rupestre pe care le-a descoperit sub pământ, primele care fuseseră văzute vreodată, lăsate de arkienii din Zamok, nişte fiinţe bipede cocoşate, de culoare cafenie, având picioare cu trei degete, capete de forma unor bostani şi probleme dentare grave. Însă, cu excepţia unor excremente şi a câtorva oase de animale mici, nu se descoperiseră semne ale vreunei prezenţe recente.

Concluzia nu a surprins-o pe Anna. Analizând circumstanţele în care se comiseseră crimele, trăsese deja concluzia că ucigaşul era de origine umană, la fel ca victimele sale.

Ei, la naiba. Încă mă străduiesc să adorm, dar fără nici o şansă. Sunt prea obosit, evident, iar creierul meu continuă să ruleze în gol.

Simţind nevoia de a inspira puţin aer adevărat, îmbrac un halat, deschid o uşă groasă ce dă spre terasă şi mă strecor pe după paravan. Dinspre fluviu răzbate un urlet tremurător. De sus cad picături reci ca gheaţa, iar tunetele fac să se cutremure dealurile îndepărtate.

Aici sus, aerul are un gust plăcut – fitoplanctonul şi verdeaţa junglei lucrează din plin ca să elimine gazul otrăvitor pe care ne place să-l inspirăm. Îmi simt deja inima bătând mai iute. Presupun că atunci când te afli în junglă, printre toate chestiile acelea în putrefacţie, ai parte de o duhoare. Aşa e în mai toate junglele.

Picioarele desculţe îmi sunt reci, am uitat să-mi aduc papuci. Blocurile de piatră sunt netede şi alunecoase. Simt cum strivesc mici viermi sub tălpi. Traversez terasa către un parapet scund şi privesc în jos. Fulgerele licăresc deasupra junglei dense şi întunecate, care mărgineşte malurile fluviului. Apoi dau de un miros ce-mi aminteşte de cuşca unui leu de la o grădină zoologică.

Auu!

Pfiu! Ce şoc neplăcut.

O clipă, să reiau firul evenimentelor. Dinspre biroul Securităţii răzbătea o lumină, iar eu mă întorsesem în acea direcţie şi lipăiam spre el, când cineva a deschis brusc uşa, a îndreptat un pistol de şocuri spre mine şi a strigat:

— À bas!

M-am azvârlit pe pietrele umede, iar proiectilul a vâjâit pe lângă mine. M-am răsucit exact la vreme ca să văd ceva mare, care venea peste parapet, răsturnându-se înapoi şi dispărând.

Acum mă simt mai bine. Mă aflu în sediul Securităţii, iar un tip tânăr în uniformă îmi oferă un prosop, exact ce-mi trebuie în aceste momente.

— Domnule, mi se adresează politicos, cred că nu ar trebui să ieşiţi afară noaptea. Uneori, se întâmplă ca animalele sălbatice să se caţere pe ziduri.

Am în faţă un tip slăbănog şi agil ca un arc strâns, cu o umbră de barbă pe bărbie şi ochi negri extrem de vii. Vorbeşte engleză cursiv, dar câteodată într-un mod original. E locotenentul Michel Verray, ofiţer de securitate.

În jurul nostru, nenumărate monitoare clipesc şi bâzâie parcă mai mult pentru sine. Aici e paradisul oricărui pervers. Într-un dormitor, un maldăr tumultuos de aşternuturi sugerează o pereche de amorezi care încearcă să se bucure de puţină intimitate cât fac dragoste. Iată una dintre scenele cele mai lipsite de interes – un dormitor pustiu – al meu.

La Baza Principală, Michel este singurul asistent cu program normal al căpitanului Mack. El îi spune, cu o inflexiune ironică, Maman.

— Poftiţi, domnule colonel. Este cheia de la biroul Securităţii. Sunt convins că Maman nu are nimic împotrivă. Şi o să vă încredinţez un pistol, contra semnătură.

În timp ce completăm formularele, flecărim de una şi alta. Iau pistolul, verific încărcătura, apăs butonul de recunoaştere până când acesta memorează tiparul capilarelor de pe mâna mea. Bună, domnule pistol! Bună, colonele!

Mai schimbăm câteva banalităţi.

— Presupun că nu e chiar mama ta, nu-i aşa?

Omul face o strâmbătură comică.

— Non. Dar cred că i-ar plăcea.

Dacă are dreptate, ar fi primul semn de sentiment uman pe care l-aş descoperi la Mack. Michel mă iniţiază în activitatea biroului, explicându-mi că monitoarele au fost instalate după primele crime.

— Ne străduim să-i convingem pe oameni să stea în zonele aflate sub supraveghere. Îmi pare rău că nu avem mai multe echipamente. Nu deţinem suficiente camere, astfel că oricine poate pândi în zonele neiluminate, aşteptând doar o şansă pentru a ataca.

— Dar oamenii nu s-au plâns că îi spionaţi?

— La început, da. Acum, când sunt speriaţi de-a binelea, nu se mai plâng atât de mult. În orice caz, am ajuns să ne spionăm între noi. Acolo e camera mea, cu colegii mei de apartament. Iar dincolo cred că o veţi observa cu încântare pe Maman citind în pat.

Mack nu are peruca pe cap, iar părul îi este tuns scurt. Îmi aduce aminte de portretul făcut de Picasso scriitoarei Gertrude Stein. Întreb dacă cele vreo zece arme din rastel sunt singurele existente în cadrul coloniei. Nu, sigur că nu. Oamenii de la Securitate – Mack şi Michel, plus Vizbee şi Smelt – poartă arme la ei. La fel domnul Krebs, inginerul şef Antonelli şi încă unul sau doi dintre şefii cei mari. De fapt, toţi vor arme, însă Mack se opune şi, până acum, Krebs a fost de partea ei.

Au dreptate, normal. Civilii înarmaţi pot fi mai primejdioşi decât orice criminal.

— Şi ce s-a întâmplat cu rachetele? Întreb.

Michel surâde larg, înţelegând la ce fac aluzie.

— Toate cele cinci care au mai rămas sunt aici, sub cheie, care se află la Maman.

— Îmi închipui că atacul asupra Controlorului a făcut-o să-şi piardă din prestigiu.

— Toată situaţia asta o face să-şi piardă prestigiul. Devine tot mai sumbră pe zi ce trece. Chiar dacă arată ca un munte, tot o roade insuccesul. Şi refuză să ia medicaţia pe care i-a recomandat-o doctoriţa Li.

Michel aduce o sticlă de coniac şi două pahare de plastic dintr-o cameră alăturată. Băutura stârneşte un foc binevenit în măruntaiele mele. Continuăm să flecărim şi curând devenim amici. Aşa aflu că Michel a făcut o explorare a pasajelor subpământene.

— Tu ai construit robotul?

— Non. Minerii aveau deja astfel de lucruri pentru a cerceta locuri prea înguste ori periculoaze pentru oameni. Le spuneau păianjeni – maşinării mărunte, cu trei picioare, o cameră digitală şi un spot. Eu l-am dirijat prin tuneluri, am făcut un cub de memorie pentru Maman şi, pe ascuns, unul pentru mine.

A făcut un gest din umeri, rostogolindu-şi ochii în sus, într-o expresie comică de spaimă.

— Doamne, ce s-ar supăra dacă ar şti de copia asta.

— De ce?

— Ca multe alte bunici, e greu să te înţelegi cu ea. Îşi închipuie că puterea stă în cunoaştere. De acord, o fi având dreptate. Vrea să ştie tot ce se petrece aici. N-am nimic împotrivă, asta îi este meseria. Dar vrea să şi monopolizeze informaţiile, să le pună deoparte împotriva oricăror duşmani.

— Înseamnă că are inamici.

— Mais oui, spune proaspătul meu prieten, cu un aer de bună dispoziţie, şi dă peste cap ce i-a mai rămas în pahar. În afară de mine şi Krebs, toată lumea o urăşte de parcă ar fi pesta.

Chiar aşa, precum ciuma, zici? În fine, oricum nu-mi închipuisem că era nesperat de populară. Pe măsură ce face din nou plinul paharelor, Michel devine tot mai franc. Profitând de asta, îl întreb:

— Dar de ce ai vrut să ai şi tu un cub, Michel?

— Când ajung acasă, vreau să obţin o diplomă în Civilizaţii Extraterestre şi să mă apuc de predat. Am început să analizez informaţiile cadru cu cadru şi cred că pot să-mi scriu toată theeza din ce există acolo. Le bon Dieu nu a avut intenţia să mă facă poliţist, a adăugat, apoi roşeşte, socotind că aş putea lua remarca drept o insultă la adresa profesiunii mele.

— Sunt de acord cu Dumnezeu, îl asigur, cu un aer solemn, apoi îi urez noapte bună.

Înarmat, traversez terasa fără nici o problemă.

Bun băiat, gândesc la întoarcere. Mi-a salvat viaţa, apoi m-a scutit de nenumărate motive de jenă post-mortem. Cum ar fi fost o însemnare finală din dosarul meu personal care să sune aşa: În prima zi a ultimei misiuni încredinţate, Kohn, Robert R., colonel, număr de cod 52.452.928, a reuşit să se lase înghiţit de sălbăticiuni.

Noapte bună tuturor. Şi vise plăcute.

Dimineaţa apare cu ploaie, tunete, fulgere şi un şoc foarte neplăcut.

Sunt convocat încă din zori în biroul lui Krebs. Căpitanul Mack bate la uşă şi, când ies nesigur pe picioare, cu ochii lipiţi de somn, mă conduce într-o muţenie sumbră, pe un labirint de coridoare.

Ne aflăm undeva în adâncul Bazei Principale, când ajungem la noul apartament directorial, situat la o asemenea adâncime, încât vuietul furtunii s-a stins cu totul. Este evident că domnul Krebs nu vrea ca noul lui apartament să mai fie lovit de vreun proiectil.

Biroul este spaţios, neutru şi urât, lucru ce se poate spune şi despre ocupantul lui. Mack se retrage fără o vorbă, iar un bărbat cu o faţă sumbră, umflată, stând pe un fotoliu directorial, cu spătar înalt, se apleacă în faţă şi îmi întinde două degete moi pe care să i le strâng în semn de salut.

Trăsătura principală de pe faţa lui este falca de jos, care pare o cupă de excavator. Caninul inferior dreapta îi iese în afara. Burta îi trece peste tăblia biroului, însă braţele îi sunt subţiri şi par neobişnuite cu vreun efort fizic. Îl categorisesc drept directorul perfect, un grăsan cu un fund ce atârnă, care nu e bun la nimic altceva decât să dea ordine unor oameni mai deştepţi şi mai puternici decât el.

— O să pleci peste jumătate de oră, mă întâmpină, în loc de salut.

— Să plec, unde?

— Cum unde, să examinezi cadavrul, mormăie, lăsându-se să cadă din nou pe spătarul înalt al fotoliului. Să o iei pe Li cu tine. E un doctor de mâna a treia, dar nu avem pe cineva mai bun.

— A mai avut loc o crimă?

— Nu ţi-a spus Mack? Ce mama dracului, trebuie să mă ocup de toate? Da, s-a petrecut la Tabăra minieră Alfa.

— E prima crimă la o tabără minieră.

— Întocmai. Acum, căcăcioşii ăştia laşi, care lucrează pentru mine, nu vor mai vrea să coboare în subteran. Îşi închipuie că se află aici să înfulece mâncarea oferită de companie, să îşi facă pontajul şi să lucreze cât mai puţin.

Încep să pricep de ce ar dori cineva să îl spulbere cu o rachetă pe domnul Krebs. Pare să aibă o părere la fel de proastă despre mine. Stă locului, sfredelindu-mă cu privirea vreme de câteva secunde, apoi mă întreabă pe neaşteptate:

— Sper că nu ai de gând să-mi încarci bugetul cu onorariul tău.

Îşi împinge falca de jos şi mai mult în faţă.

— Nu. Sunt plătit de cei de la centru, iar cartelul le rambursează cheltuielile.

— Aha, slavă cerului pentru serviciul ăsta. Cel care a murit nu era cineva important. Să mulţumim cerului şi pentru serviciul ăsta.

Cu aceste cuvinte se încheie şi întrevederea noastră.

Îmi iau agenda, îi pun o baterie nouă şi o întâlnesc pe Anna în faţa clinicii. Are cu ea o sacoşă plină de fiole pentru probe şi o trusă medicală. O ajut să le care.

— Ţi-am întâlnit şeful, îi spun, în timp ce ne grăbim spre platforma de decolare.

— Îl deteşti de cum îl vezi. Grăbeşte-te, nu avem decât un zbor pe zi, nimic mai mult.

Zece minute mai târziu, decolăm şi ne trezim azvârliţi drept în colţii furtunii.

Aşa un zbor mai zic şi eu. A durat o oră sau, mai curând, o eternitate, indiferent cum ai privi lucrurile. Blestemata de cutie neagră care ne dirija fusese programată să ne ducă pe ruta cea mai directă, probabil din dorinţa de a economisi combustibil, aşa că am traversat un golf larg, unde apa întunecată era cât se poate de învolburată. Vântul se repezea furios spre ţărm, iar noi zburam exact în faţa lui.

Sunt aproape sigur că un fulger va prăji cutia neagră şi ne va trimite direct în fundul mării. N-am mâncat de dimineaţă, aşa că nu am ce să vomit, decât stomacul în sine, probabil.

Anna îndură toate zgâlţâielile şi hopurile cu stoicism, ori aşa mi se pare mie. Cu toate astea, bag de seamă că şi ea scoate un geamăt de uşurare când, într-un târziu, lăsăm golful în urmă şi ne aşezăm cu o trepidaţie pe un alt cerc de beton spălat de ploaie, aflat în apropierea unui grup de boite şi ateliere.

Lasă un răspuns