Triburile de pe Bela 1 de Albert E. Cowdrey

Am apucat să strig: „Jos”, iar ea s-a aruncat la pământ exact, când proiectilul a lovit movila şi a explodat. Zgomotul a fost atât de puternic, încât am simţit că-mi vuieşte capul. Apoi, sunetele Aa! Aa! Din spatele nostru ne-au anunţat că leii de mar veneau pe ţărm. În acelaşi moment, aparatul de zbor a virat, iar dintr-un amplificator a răsunat un ciripit atât de tare de parcă ar fi fost scos de uriaşa şi mitica pasăre Roc, ţipând către perechea ei. După aceea, marginea junglei s-a cutremurat şi din direcţia ei s-a auzit un muget drept răspuns.

PROBA NUMĂRUL (20)

Din agenda colonelului Kohn.

N-aş putea spune că Julia Mack mi-a plăcut vreodată. Însa am respectat-o, dar niciodată mai mult decât acum. Are o armată foarte bizară, dar ştie să o comande şi controleze ca nimeni altcineva.

Are alături de ea un arkian, care ţine un amplificator în mână, şi ea manevrează lansatorul de rachete. Cred că-i vine cam greu – trebuie să se aplece din scaunul pilotului ca să tragă, şi sa fie atentă ca să nu o ardă jetul incandescent. Dar se descurcă. E o fată descurcăreaţă.

Gata, iată că apar şi leii din mare.

Bun, uite că vin şi porcii-urs din junglă. Se aude din nou cântul de pasăre, de data asta dinspre şirul de copaci, ceea ce înseamnă că arkienii sunt şi în junglă, şi conduc trupele.

Verii se apropie. Dacă reuşim să nimerim cu fiecare glonţ, tot nu avem cum să câştigăm bătălia. Dacă panica ne-ar folosi la ceva, aş intra în panică.

Cum nu ne ajută, va trebui să încerc altceva. Mă duc până la Jamal şi-i întind agenda.

— Ai grijă de ea.

El ridică mirat din sprâncene.

— Am ceva de făcut. Rămâi la comandă până mă întorc. Dacă supravieţuiesc, poţi să-mi arzi şi tu una peste falcă.

Acesta e un soi de adio.

PROBA NUMĂRUL (21)

Din agenda colonelului Kohn (continuată de Jamal al-Sba’a)

Kohn părăseşte câmpul de bătălie. Indiferent cât de mult mi-ar displăcea, nu cred că fuge. E un evreu curajos.

Fie ca Cel cu viaţă veşnică să-l cruţe, pentru că eu sper ca până la sfârşitul zilei să mă slujesc de oferta pe care mi-a făcut-o.

Ciudat, nu l-am văzut niciodată vorbind către agendă şi, cu toate astea, o are mereu asupra lui. Becul acela idiot se aprinde când vorbesc, de aceea presupun că îmi preia vocea şi o amplifică. Eu nu am agendă proprie – în afară de armă am pierdut tot ce aveam în fuga de la Baza Principală.

De acord, avem doar opt arme. Curând, vom fi asaltaţi din două flancuri. Vom lupta aici, sub cerul liber, ori ne retrage în dom şi încercăm să-l apărăm? Acesta e genul de hotărâri pe care trebuie să-l ia un comandant, iar dacă greşeşte, toată lumea e pierdută. Mereu mi-am dorit puterea, iar acum îi simt povara strivitoare.

Decid să ne retragem, iar asta din două motive: în primul rând, din cauza Căpitanului Mack şi a rachetelor ei blestemate. Poate ucide mulţi dintre noi, şi nu ne permitem pierderi. În al doilea rând, verii îşi pot permite pierderi, astfel că indiferent câţi am ucide, tot nu contează. Singura strategie este să rezistăm cât mai mult posibil şi apoi să ne acceptăm soarta. O chem pe doctoriţa Li şi îi cer să mute punctul de prim ajutor înăuntrul domului. Eloise îşi strânge trusa medicală şi porneşte spre dom, în vreme ce Li aşteaptă să vadă dacă avem de luat cu noi vreun rănit. Chinezoaica pare de un calm perfect.

Mack se apropie încă o dată în aparatul de zbor. Zgomotul motorului se pierde în vacarmul ce se naşte din toate părţile – răgete, ciripituri, lătratul creaturilor din mare.

Şi – Inshallah!

— Un aparat de zbor se ridică de la sol să o întâmpine pe Mack! Aşadar, de aceea a plecat Kohn!

PROBA NUMĂRUL (22)

Din raportul doctorului Li.

M-am zbătut toată viaţa să ating idealul budist al neataşării la ceva anume – poate din laşitate, poate din cauză că mă temeam de durerea provocată de pierdere.

Poate de aceea m-am refugiat din viaţă, retrăgându-mă în laborator, fugind de patimă şi căutând patima pentru ştiinţă. Până la apariţia lui Robert pe Bela, am fost foarte singură.

Când am văzut unicul nostru aparat de zbor înălţându-se în aer, parcă am simţit că cineva mi-a înfipt un ţurţure în inimă. Apoi mi-am zis că dacă Robert ar fi plănuit să ciocnească celălalt aparat în zbor, mai întâi şi-ar fi luat adio de la mine.

De aceea m-am liniştit, socotind că el avea în plan un joc primejdios – să îi distragă atenţia lui Mack, să o facă să tragă, pentru a risipi rachetele rămase. Am decis că a plecat să înfrunte pericolul, nu să-şi caute moartea. Cu toate astea, aparatul lui a ţâşnit direct spre ea, deplasându-se cu o viteză prea mare, sfidând siguranţa, dar ea trebuie să se fi speriat, pentru că aparatul ei a intrat în giraţie şi, vreme de o clipă, un sentiment minunat, am crezut că se va dezechilibra complet şi se va prăbuşi. Dar ea a redresat imediat aparatul, iar cele două aparate de zbor au început un balet cu răsuciri şi învârtituri pe care nu-l pot compara decât cu ritualul de împerechere al efemeridelor.

Apoi aparatul nostru de zbor s-a îndepărtat în viteză, iar cel al lui Mack a pornit în urmărire.

M-am trezit din nou în vârful movilei fără să-mi dau seama cum ajunsesem acolo. Privind în jos, am văzut o imagine incredibilă: creaturi din două lumi paralizate de aceeaşi uimire şi uitându-se în sus.

Un leu de mare trecuse prin bariera creată de copacii piperniciţi şi acum stătea proptit pe înotătoarele imense, având faţa înălţată în aer cu colţii rânjiţi. Fără să beneficieze de sprijinul mării, propria greutate îl apăsa, iar flancurile lui mari şi presărate de răni se umflau şi dezumflau în efortul uriaş de a respira.

În porţiunea dinspre uscat, porcii-urs stăteau ridicaţi pe picioarele din spate îşi mişcau capetele dintr-o parte în alta, urmărind acţiunea ce se desfăşura în aer ca nişte ascultători fascinaţi ce urmăresc muzica la un concert. Arkienii arătau cu suliţele lor de bronz şi schimbau replici sălbatice de o dulceaţă ciudată de cântec.

Am văzut gura lansatorului ieşind pe uşa pilotului de la aparatul lui Mack şi o clipă mai apoi a urmat flacăra, semn că se trăsese. În zborul ei, racheta a lăsat o urmă lungă şi învolburată, şi inima mi s-a oprit în loc, deoarece mi-am dat seama că avea să nimerească ţinta, că era prea rapidă pentru ca aceasta să scape, iar apoi a lovit aparatul nostru, care a explodat formând o minge mare de foc, semănând cu o floare de mac înflorită. Fragmentele întunecate au plutit spre coamele înspumate ale valurilor. Din partea inamicilor noştri s-a auzit un sunet ce a crescut în intensitate, pe care niciodată nu-l voi putea descrie în mod elocvent – o lume care triumfa asupra alteia, urlându-şi victoria.

În următoarea clipă, am simţit o strânsoare pe braţ. Era Jamal care mi-a spus:

— Hai, ne retragem în dom. Salvează-te.

— De ce? I-am răspuns, dorindu-mi doar să termin cu viaţa.

PROBA NUMĂRUL (23)

Dintr-o scrisoare a Eloisei Alcerra către mama ei.

Acum suntem cu toţii în interiorul domului. Am trăit un adevărat şoc văzând că uşile hangarului rămăseseră larg deschise.

Ceva pătrunsese înăuntru, nu am văzut ce anume, dar am auzit o armă de impact tuşind, apoi doi bărbaţi au trântit uşa şi, cred, au împins cadavrul afară. Sfârşitul situaţiei de criză numărul unu.

O căutam pe doctoriţa Li. Adusesem trusa medicală, dar pentru a mai fi bună de ceva, ea trebuia să fie în posesia singurei persoane care ştia să o folosească.

Am găsit-o arătând groaznic şi, alarmată, am întrebat-o:

— Eşti rănită?

— Nu, doar moartă, mi-a răspuns.

Am luat asta drept o glumă sinistră, vrând să însemne că eram cu toţii ca şi morţi.

Jamal răcnea ordine, şi i-am zis:

— Colonelului Kohn n-o să-i facă plăcere văzând că i-ai luat locul cu atâta seriozitate.

Spre uimirea mea, Jamal mi-a spus:

— Kohn a murit.

— Ba nu.

El s-a îndepărtat în fugă, spunând că trebuia să verifice celelalte uşi, îndeosebi cele de încărcare, ce dădeau spre platforma de aterizare, deoarece erau suficient de mari să permită pătrunderea unei armate dacă rămâneau deschise.

A spus toate astea fără să-mi acorde defel atenţie.

Am revenit la Anna, care pregătea spitalul pentru eventualii răniţi. Se mişca bizar, mecanic, precum o marionetă, şi nici nu părea să vadă ce făcea.

— Anna, ce-ai păţit? Adică, în afară de faptul că o să murim cu toţii, care e necazul? Am întrebat-o.

— A murit Robert, mi-a răspuns.

Am numărat până la cinci, apoi i-am spus pe un răbdător:

— Ba nu, e sus pe o pasarelă de sub dom, şi verifică admisiile de aer.

Ea s-a oprit şi m-a măsurat fără să clipească.

— L-am văzut murind.

— Înseamnă că trebuie să fi murit în ultimele minute, pentru că eu l-am văzut urcând scara în timp ce veneam cu trusa încoace.

— În interiorul domului?

— Bineînţeles. Ar fi nebun să urce pe la exteriorul lui.

Auzind asta, s-a albit la faţă ca hârtia şi a leşinat. Am prins-o înainte de a se prăbuşi la podea şi am aşezat-o pe un pat liber. Mbasa, femeia oarbă, voia să ştie ce se petrecea, astfel că am condus-o până la pat şi am făcut-o să o ţină de mână pe Anna.

Apoi m-am dus să-l caut pe colonelul Kohn. Cât mi-am croit drum printre cei care se agitau în holul principal, mai toţi vorbeau despre moartea lui. Se părea că toţi îl văzuseră murind şi numai eu îl văzusem în viaţă.

Cred că s-ar fi cuvenit să mă îndoiesc de sănătatea mea mintală, dar n-am făcut-o. Am pus la îndoială sănătatea mintală a celorlalţi.

Am găsit o scară metalică, ale cărei picioare erau încastrate în duroplast, şi am început să urc. Nu-mi place mai deloc înălţimea, dar curând am ajuns la douăzeci de metri şi am pornit să alerg pe o pasarelă, întrebându-mă de unde provenea aerul încins şi umed de acolo, şi abia după aceea mi-am dat seama că era vorba de respiraţia tuturor, de aerul ce se ridica şi se acumula în acea parte a clădirii.

L-am zărit stând aproape de gura principală de admisie a aerului. Scosese carcasa şi acum împingea furtunul gros şi flexibil înapoi, ţintind cu pistolul printre gurile de ventilaţie de metal. A tras ca un adevărat ţintaş, apăsând atât de fin pe trăgaci, încât nici n-am văzut mişcarea degetului. Pistolul a tuşit, şi de afară s-a auzit un urlet.

— Unul mai puţin, a mormăit el, dar eu n-am înţeles dacă se referea la gloanţe ori la duşmani, ori la ambele.

— Eloise, ce cauţi aici?

I-am spus că toată lumea, inclusiv Anna, îl văzuse murind, şi că ar face bine să apară viu, înainte ca Anna să moară de suferinţă, şi înainte ca Jamal să-i facă pe toţi să-l deteste.

— Îi subestimezi pe amândoi. Of, of. Dă-te înapoi un pas, deschide gura şi astupă-ţi urechile.

Am procedat întocmai şi pasarela a trepidat, iar eu am avut senzaţia că cineva mi-a pus un clopot de fier peste cap, iar acum lovea în el cu un baros.

— Vai, Doamne, am bolborosit. Of, Doamne.

Kohn a strigat ceva către mine, dar eu eram aproape surdă. S-a îndepărtat de mine. Urechile încă îmi ţiuiau, dar după o vreme am început să înţeleg ce spunea. Vorbea ca un lector.

— Dacă acea ultimă rachetă ar fi lovit grila, ne-am fi ales cu o bortă mare în dom. Şi este accesibilă la o scară exterioară. M-am gândit însă că ar trebui să-i lăsăm să pătrundă pe aici, pentru că-i vom sili să se îngrămădească pe pasarela asta, iar apoi îi împuşcăm ca pe iepuri. Ori poate desprindem pasarela şi ea se prăbuşeşte cu ei cu tot.

Mi-a spus apoi să mă duc la Jamal care trebuia să trimită doi oameni cu pistoale sus pe pasarelă.

— Şi spune-i Annei să nu-şi ude pantalonaşii. Sunt cât se poate de viu. Imediat ce sosesc cei doi oameni aici, eu o să cobor.

Înainte de a pleca, l-a întrebat:

— De ce cred toţi că ai murit?

— Din cauza aparatului de zbor. Voiam să plec cu el şi s-o hărţuiesc pe Mack, în speranţa că o voi face să risipească ultimele rachete. Numai că mi-a luat-o cineva înainte.

— Cine?

— Vizbee şi Smelt, cine altcineva? Cred că şi-au dat seama că urmau să apară pe meniul nostru, iar bătălia le-a oferit prilej potrivit de evadare. Deşi nu prea înţeleg unde încercau să fugă. Nişte idioţi. Acum, şterge-o.

Lasă un răspuns