Bestia de A. E. van Vogt

 

MAŞINĂRIA CENUŞIU-ALBĂSTRUIE era aproape îngropată în verdeaţa dealului. Zăcea acolo, în vara anului 1972, un obiect neînsufleţit alcătuit din metal şi din forţe la fel de puternice ca şi viaţa. Ploaia îi spăla formele lipsite de orice noimă. Soarele de iulie – iar acum şi cel de august – se revărsa fierbinte peste el. Noaptea, stelele se reflectau în acea îngrămădire de metal ce părea inutil, mut, nepăsător faţă de menirea sa. Nava pe care o propulsase şi care până atunci funcţionase normal tocmai pătrunsese în atmosfera Pământului când s-a produs accidentul: impactul cu un meteorit îi avariase structura exterioară. Din cauza fisurii făcute de meteorit, nava începuse să cadă spre Pământ, tot mai jos, mai jos… Zăcea de câteva săptămâni pe coasta acelui deal; un obiect ciudat ce părea lipsit de viaţă, dar care era de fapt extrem de viu în esenţa sa.

În câmpul lui de forţă se adunaseră tot felul de murdării, într-un strat atât de consistent, încât doar o sensibilitate ieşită din comun ar fi putut înregistra vibraţiile. Nici măcar băieţii care se aşezaseră într-o zi pe flanşa motorului nu observaseră straniile convulsii ale murdăriei. Dacă vreunul dintre ei şi-ar fi introdus mâna în infernul acela de energie – care de fapt era câmpul de forţă – muşchii, oasele şi sângele i s-ar fi transformat pur şi simplu în gaz, s-ar fi lichefiat instantaneu, explodând.

Dar băieţii plecaseră şi motorul zăcea tot acolo în după-amiaza în care au apărut căutătorii de vechituri. Se aflaseră atât de aproape de descoperire, acolo, la poalele dealului verde! Doi bărbaţi, poate puţin cam obosiţi la acea oră târzie, dar totuşi observatori antrenaţi, scrutând cu atenţie versantul, însă pentru o clipă palida strălucire a soarelui fusese umbrită de un nor, iar privirile lor trecuseră mai departe, fără să-l observe.

După mai bine de o săptămână, tot după-amiaza târziu, un cal se împiedică de corpul greoi al motorului. Călăreţul descălecă într-un fel ciudat. Apucă mânerul şeii cu o mână, plutind apoi pe deasupra ei. Nepăsător, îşi ridică piciorul stâng, îşi menţinu cu uşurinţă echilibrul, apoi ateriză pe pământ. Etalarea acestei forţe părea cu atât mai naturală, cu cât mişcarea avea uşurinţa unui automatism. Atenţia îi fusese permanent concentrată asupra obiectului din iarbă.

Expresia de pe faţa sa suptă se schimbă în timp ce examină motorul. Privi împrejur, mijindu-şi ochii. Apoi zâmbi răutăcios la ideea ce-i încolţise în minte. În sfârşit, dădu din umeri a nepăsare. Posibilitatea să-l vadă cineva pe aici era, oricum, redusă. Oraşul Crescentville se afla cam la doi kilometri, iar în preajma casei albe înconjurate de copaci, ce se zărea la cinci sute de metri spre nord-est, nu se simţea nici un semn de viaţă.

Era singur, cu calul şi cu motorul. În clipa următoare, vocea lui încărcată de ironie îngheţată se auzi prin aerul înserării:

— Ei, Dandy, iată o treabă pentru noi. Cu fierul ăsta vechi o să-ţi cumpăr ceva haleală. Aşteptăm să se facă întuneric şi îl cărăm la negustorul de deşeuri. Astfel ea nu va putea afla, iar nouă ne va rămâne o urmă de demnitate.

Se opri. Fără să vrea, se întoarse să privească domeniul acela, ca un parc ce acoperea aproape întreaga distanţă până la oraş. Un gard alb, iradiind un halo aburit în crepuscul, descria un traseu lung în jurul unei zone verzi de copaci şi păşuni. Gardul se ascundea prin văioage şi tufişuri, pentru ca în cele din urmă să dispară la nord de casa albă, impunătoare.

Omul murmură nerăbdător: „Ce prost am fost să zac aici, în Crescentville, s-o aştept.” Se întoarse şi privi spre maşinărie. „Oare ce greutate o fi având?” Apoi: „Mă întreb ce-o fi.”

Se urcă până-n vârful dealului şi se întoarse cărând o bucată de lemn, lungă de aproape un metru şi groasă de şapte centimetri. Încercă să ridice motorul de la pământ. Mişcările-i erau dezordonate din cauză că avea un singur braţ, stângul. Aşa că, observând în centru gaura plină de murdării, înfipse lemnul acolo ca pe o pârghie.

Strigătul său de surprindere şi durere străbătu răguşit aerul serii. Lemnul se smucea. Ca reculul ţevii ghintuite a unei puşti, ca un cuţit răsucit, îi întorcea braţul, i-l rotea ca pe un sfredel, arzându-l ca focul. Drăcia îl săltă şi-l trânti la vreo şase metri pe panta dealului. Gemând, ţinându-se de braţul zdrenţuit, se ridică de jos împleticindu-se.

Geamătul i se stinse subit când privirea i se opri pe vârtejul acela pulsatoriu care adineauri fusese o cracă de copac. Căscă ochii. Apoi încălecă tremurând calul negru. Ţinându-şi braţul însângerat lipit de trup, clipind de durere, mână animalul spre poala dealului, către şoseaua ce ducea spre oraş. Un căruţ pentru cărat pietre, o şa şi hamuri pentru Dandy închiriate de la un fermier, frânghie şi un scripete, o mână ţeapănă în strânsoarea bandajelor, încă amorţită de durere, o pată prin întuneric şi ceva zăngănitor pe căruţ – timp de trei ore, Pendrake se simţi ca într-un coşmar.

Dar iată că motorul se afla acum pe podeaua grajdului său, ferit de curioşi, şi totul ar fi fost în regulă, dacă nu ar fi persistat sunetul acela care se auzise şi în pădure, iscat din câmpul de forţă. Acum se considera norocos. Încăpăţânarea de a transporta în secret motorul la coşmelia lui fusese ca alegerea vieţii în locul morţii, ca şi cum ar fi ridicat repede o bancnotă de o sută de dolari de pe pavajul unei străzi pustii, un automatism ce depăşea orice logică. Totu-i părea la fel de firesc ca însăşi viaţa.

Lumina gălbuie a unui felinar umplea interiorul încăperii care fusese cândva garaj şi atelier particular. Într-un colţ stătea Dandy, cu pielea neagră strălucitoare, cu ochi scânteietori ce se îndreptau uneori spre obiectul acela cu care acum împărţea acoperişul. Mirosul nu prea plăcut de cal era mai intens acum din cauza uşii închise. Motorul zăcea lângă ea pe o parte. Şi lucrul cel mai tulburător era că bucata de lemn din maşinărie se mişca. Străpungea aerul ca o caricatură de elice, bâzâind uşor.

Pendrake îi estimase turaţia la vreo patru mii de rotaţii pe minut. Începu să caute vreo explicaţie asupra naturii maşinăriei care putea să apuce o bucată de lemn şi s-o învârtească atât de violent. Nu găsi niciuna. Cuta de pe frunte i se adânci când privi în jos la lemn, care avea contururile estompate din cauza vitezei. Pur şi simplu nu putea să-l apuce. Şi deşi existau în lume, fără îndoială, o mulţime de unelte care ar fi putut apuca acel obiect rotitor pentru a-l trage afară, ele nu erau accesibile aici, în grajdul luminat de felinar. Se gândi: „Trebuie să existe o comandă, ceva, care să-l oprească.”

Dar carcasa exterioară, gri-albăstruie, în formă de gogoaşă, era netedă ca sticla. Chiar şi flanşele care se zăreau în patru locuri, prevăzute cu orificii pentru agăţat, păreau turnate împreună cu carcasa, din acelaşi bloc de metal, ca şi cum ar fi existat un proiect iniţial, conform căruia totul trebuia să fie compact. Uluit, Pendrake dădu ocol maşinăriei. I se părea că problema depăşea oarecum posibilităţile unui bărbat „echipat” doar cu o singură mână, şi aceea maltratată şi bandajată.

Observă totuşi ceva. Maşinăria zăcea inertă, bine ancorată pe sol. Nici nu se zgâlţâia, nici nu se zdruncina. Părea pur şi simplu un obiect greoi, nemişcat, în contrast cu chestia aceea care se rotea nebuneşte în centrul ei. Maşinăria ignora legea conform căreia acţiunea şi reacţiunea sunt egale şi opuse.

Dându-şi brusc seama de posibilităţi, Pendrake se aplecă şi încercă să ridice carcasa de metal. Instantaneu, mâna îi fu sfâşiată de dureri tăioase. Îi musteau ochii de lacrimi. Dar când, în sfârşit, termină, maşinăria stătea pe unul dintre cele patru seturi de flanşe. Iar craca îndoită nu se mai rotea vertical, ci aproximativ paralel cu podeaua.

Valul de durere din mâna lui Pendrake se potolea treptat, îşi şterse lacrimile din ochi şi trecu la următorul pas din planul său. Cuie! Le introduse în orificiile din flanşe şi le îndoi peste metal. Asta numai ca să fie sigur că maşinăria, a cărei bază era cam îngustă, nu se va răsturna dacă va lovi prea tare.

Apoi urmă o lădiţă pentru mere pe care o aşeză pe o parte, apropiind-o la un centimetru şi jumătate de centrul găurii din care, în partea opusă, ieşea lemnul. Două cărţi ţineau nemişcată în faţa ei o bucată de ţeavă de doi centimetri, lungă de circa treizeci. Îl durea să ţină în mâna rănită micul baros, dar lovi cu sete. Bucata de ţeavă lovită cu barosul izbi lemnul chiar acolo unde intra în maşinărie, aruncându-l cât colo.

Garajul fu zguduit de o izbitură. În următoarea clipă Pendrake îşi dădu seama de apariţia unei despicături lungi, mărginite de aşchii, în tavan, acolo unde sărise bucata de lemn lungă de un metru, după ce lovise podeaua. Încet, odată cu liniştea ce se instala, se potolea şi mintea lui. Inspiră adânc. Mai avea încă multe lucruri de descoperit, o întreagă lume nouă într-o maşină. Dar un lucru era limpede: o învinsese.

Venise miezul nopţii şi el tot nu dormea. Se tot ridica, lăsa revista pe care o citea şi se ducea până în bucătăria întunecată a coşmeliei ca să se uite la garajul şi mai întunecat. Dar noaptea era liniştită. Nici un derbedeu nu tulbura liniştea oraşului. Câteodată se auzea în depărtare motorul unui automobil.

Începu să-şi dea seama că era pe cale de a se ţicni când se trezi pentru a zecea oară cu faţa lipită de geamul rece al bucătăriei. Înjură cu voce tare şi se reîntoarse în living. Ce naiba încerca el să facă? Nu putea spera să păstreze maşinăria. Pesemne era o invenţie nouă, un rezultat al dezvoltării fantastice de după război, şi ajunsese pe coasta dealului dintr-un accident. Iar prostovanul de el, care niciodată nu citea ziarele şi nu asculta radioul, nu aflase.

Îşi aminti că pe undeva prin casă se găsea un număr din New York Times pe care-l cumpărase de curând. Îl găsi pe raftul unde aşeza de obicei toate ziarele şi revistele vechi şi necitite, cumpărate din când în când. Data înscrisă pe el era 7 iunie 1971, iar acum calendarul arăta 16 august. Nu trecuse deci prea mult timp.

Dar acum nu era 1971, ci 1972!

Cu o exclamaţie, Pendrake sări în picioare, pentru ca imediat să se prăbuşească înapoi în scaun. Prin minte i se perindă un şir de imagini ironice, caleidoscopul existenţei unui bărbat atât de puţin afectat de trecerea timpului, încât paisprezece luni trecuseră ca tot atâtea zile. „Ca un câine leneş, mizerabil, se gândi Pendrake, folosindu-mă de braţul pierdut şi de o femeie neiertătoare ca scuză pentru chiulul tras vieţii. Acum însă s-a încheiat cu toate acestea. Voi începe încă o dată…”

Ziarul din mâna sa îi atrase din nou atenţia, iar furia îl părăsea pe măsură ce emoţia se acumula parcurgând titlurile:

PREŞEDINTELE CERE NAŢIUNII UN NOU EFORT INDUSTRIAL.

VENITUL NAŢIONAL DE UN TRILION DE DOLARI ESTE DOAR UN ÎNCEPUT, SPUNE JEFFERSON DAYLES.

S-AU VÂNDUT 6 350 000 TRAILERE SUPERSONICE FAMILIALE ÎN PRIMELE LUNI ALE ANULUI 1971.

În acel moment, Pendrake îşi dădu seama că el se retrăsese departe de toate în coşmelia lui, aproape în afara lumii, dar dincolo viaţa continuase în mod alert. Iar undeva se născuse, nu demult, o invenţie extraordinară din acel uriaş val de voinţă, ambiţie şi geniu creator. Mâine va încerca să obţină o ipotecă pe coşmelie. Aceasta i-ar putea asigura ceva bani lichizi şi l-ar elibera din izolarea sa în acel loc. Pe Dandy i-l va trimite lui Eleanor, la fel cum făcuse şi ea în urmă cu trei ani, fără un cuvinţel. Păşunile verzi ale domeniului vor fi un adevărat rai pentru un animal care suferise până acum prea mult de foame trăind din pensia unui fost pilot.

Pesemne că adormise cu gândul acesta. Căci se trezi la trei noaptea, transpirat de teamă. Înainte de a-şi da seama că avusese un coşmar, se năpusti afară şi deschise uşa garajului-grajd. Maşinăria se afla tot acolo, cu bucata de ţeavă lungă de un picior încă mişcându-se în câmpul de forţă, iar în raza lanternei, ţeava sclipea, rotindu-se, cu un luciu maroniu, imagine greu de alăturat unei bare murdare, ruginite, din metal extrudat, descoperite undeva în subsolul casei.

După o clipă şi pentru prima dată, Pendrake fu uluit să constate că ţeava se rotea mult mai încet decât se rotise lemnul, nici pe sfert atât de repede, nu cu mai mult de o mie patru sute sau o mie cinci sute de rotaţii pe minut. Turaţia depindea probabil de natura materialului, de greutatea atomică, de densitate sau de ceva asemănător.

Cu părere de rău, dându-şi seama că nu trebuia să fie văzut acolo la acea oră, Pendrake închise uşa şi se reîntoarse în casă. Nu simţea nici o furie împotriva sa ori a scurtei nebunii ce-l trimisese afară în noapte. Dar implicaţiile erau tulburătoare.

Îi va fi greu să renunţe la maşinărie în favoarea proprietarului ei de drept.

A DOUA ZI, Pendrake se duse mai întâi la redacţia ziarului local. Nu descoperi nimic în patruzeci de numere ale săptămânalului Clarion, din Crescentville. Citea primele două pagini ale fiecărei ediţii, neomiţând nici un titlu. Dar nu găsi nimic despre vreo catastrofă aeriană, nici vreo menţiune despre inventarea unui nou tip de motor. Până la urmă ieşi înviorat afară, în dimineaţa fierbinte de august. Greu de crezut. Şi totuşi, dacă aşa stăteau lucrurile, maşinăria era a lui.

De la redacţia ziarului se îndreptă spre filiala locală a Băncii Naţionale. Funcţionarul de la împrumuturi îi zâmbi în timp ce-l asculta, apoi îl duse la directorul băncii. Acesta spuse:

— Domnule Pendrake, nu este nevoie să vă ipotecaţi casa. Aveţi la noi un credit suficient.

Se prezentă cu numele de Roderick Clay şi continuă:

— După cum ştiţi, când aţi plecat în China ca pilot militar, aţi semnat un act de cedare a tuturor posesiunilor dumneavoastră către soţie, cu excepţia căsuţei unde locuiţi. Iar asta, după câte înţeleg, aţi omis-o din întâmplare.

Pendrake încuviinţă cu un semn din cap, neîndrăznind să vorbească. Ştia ce avea să urmeze, iar cuvintele directorului îi confirmară presupunerea:

— La sfârşitul războiului, la câteva luni după ce v-aţi separat de soţie, ea v-a returnat în secret întreaga proprietate, inclusiv titlurile, acţiunile, banii lichizi, averea imobiliară, precum şi conacul Pendrake, stipulând însă să nu fiţi anunţat de transfer până ce vă interesaţi dumneavoastră personal sau până când va fi evident în vreun fel că aveţi nevoie de bani. A mai stipulat ca între timp să i se atribuie o sumă minimă prin care să-şi asigure existenţa şi întreţinerea imobilului Pendrake. Vă pot spune, continuă el afabil, infatuat, mulţumit de felul cum condusese întrevederea pe care probabil că o plănuise amănunţit în momentele sale de visare, că afacerile dumneavoastră au prosperat odată cu cele ale naţiunii. Obligaţii, titluri de proprietate, bani lichizi – în total circa un milion două sute nouăzeci şi patru de mii de dolari. Doriţi să dispun ca un funcţionar să vă pregătească un cec spre a-l semna? Ce sumă vreţi?

Afară era şi mai cald. Pendrake se întoarse la coşmelie gândindu-se că ar fi trebuit să-şi închipuie că Eleanor va pune la cale aşa ceva. Ah, femeile astea introvertite, neiertătoare…! În ziua când venise în vizită, stătea acolo rece, distantă, incapabilă să se elibereze din cochilia acelei atitudini rezervate. Stătea aşa, ştiind că se pusese la dispoziţia lui, din punct de vedere financiar. Va trebui să ghicească ce însemnaseră toate astea, să-şi plănuiască reîntoarcerea, cuvintele precise, gesturile. Dar între timp apăruse maşinăria.

Se afla exact acolo unde o lăsase. Îi aruncă o privire superficială, apoi zăvorî uşa din nou. Pe drumul spre bucătărie îl bătu prieteneşte cu palma pe Dandy, care era priponit pe pajiştea din spatele casei. În casă căută şi găsi numele unei firme pentru patente de invenţii din Washington. Fusese în China cu fiul unuia dintre membrii firmei. Stângaci, scrise o scrisoare. În drum spre oficiul poştal se opri la singurul atelier-magazin din oraş şi comandă un dispozitiv de prins, ca o roată, un soi de mecanism de cuplare, al cărui disc se va roti deodată cu orice apucă.

Răspunsul la scrisoare sosi după două zile, înainte ca „ambreiajul” să fie gata. Suna astfel:

Dragă domnule Pendrake, După cum ne-aţi cerut, am mobilizat toţi membrii disponibili ai departamentului nostru de cercetări pentru a studia problema dumneavoastră. Am examinat toate înregistrările de la birourile de invenţii referitoare la motoare pe ultimii trei ani. În plus, am discutat personal cu directorul care răspunde de acest departament în cadrul Biroului de înregistrare a invenţiilor. Prin urmare, pot să afirm cu fermitate că, de la război încoace, nu au mai fost patentate nici un fel de motoare pe principii de funcţionare radical înnoite, în nici un domeniu, cu excepţia unor variante ale turbogeneratoarelor.

Pentru a vă convinge, vă trimitem în anexă copii ale unui număr de nouăzeci şi şapte de patente recente pentru motoare care au fost alese din câteva mii de către personalul nostru.

Nota de plată va sosi separat. Vă mulţumesc pentru avansul de două sute de dolari.

Al dumneavoastră, N. V. Hoskins.

  1. S. Am crezut că ai murit. Puteam să jur că ţi-am văzut numele trecut pe o listă cu victime după ce am fost salvat, şi de-atunci te-am tot plâns. Îţi voi scrie mai pe larg cam peste o săptămână. Acum ţin în loc lumea invenţiilor, dar nu fizic – aşa ceva nu putea face decât marele Jim Pendrake. Eu însă joc rolul unui Atlas detectiv, chiar dacă m-am învârtit de ceva strâmbături pentru a-ţi aduna materialul cu atâta grabă. Aşa se explică şi cuantumul notei de plată. Atât pentru acum.

NED.

În timp ce citea şi recitea nota îl copleşea o senzaţie de sufocare, de emoţie. Greşise izolându-se de toţi prietenii săi… Expresia „marele Jim Pendrake” îl făcu să privească involuntar la mâneca goală a jachetei sale.

Zâmbi încrâncenat. Trecură câteva minute până să-şi amintească de maşinărie. Apoi îşi spuse: „Voi comanda un şasiu de automobil şi un avion fără motor, precum şi o bară confecţionată din mai multe metale – va trebui să fac desigur nişte încercări mai întâi.”

Ochii i se dilatară gândindu-se la atâtea posibilităţi. Viaţa îi surâdea din nou. Dar era totuşi greu de înţeles cum se făcea că maşinăria nu avea alt stăpân decât el.

Peste două zile se prezentă să ridice dispozitivul comandat. În timp ce desfăşura o prelată în care să-l înfăşoare auzi un sunet, apoi vocea unui tânăr în spatele său:

— Ce-i asta?

Se întunecase, iar camionul pe care-l închiriase aproape că-şi pierduse contururile în noaptea ce se lăsa. Lângă Pendrake se ghicea atelierul-magazin, o structură sumbră, cu vopseaua scorojită. Luminile din interiorul clădirii clipeau slab prin ferestrele murdare. Salariaţii care încărcaseră cricul în camionetă dispăruseră printr-una dintre uşi, saluturile lor răsunându-i încă răguşit în urechi. Pendrake era singur cu cel care-i vorbise.

Cu o mişcare calmă, dar rapidă, trase husa şi se întoarse să-l privească pe curios. Tipul stătea în umbră. Era un bărbat înalt, puternic. Lumina unui felinar din apropiere se reflecta în pomeţii săi ridicaţi, dar era dificil să-i descifreze trăsăturile feţei.

Pendrake se înfioră. În tonul vocii celuilalt se simţea nu o simplă curiozitate, ci altceva, mai serios, o hotărâre uimitor de fermă. Făcând un efort, Pendrake se adună.

— Ce-ţi pasă? spuse el tăios.

Urcă în camionetă. Motorul torcea. Stângaci, acţionă schimbătorul de viteze şi camioneta se puse în mişcare.

În retrovizor îl vedea pe bărbatul înalt şi puternic: o siluetă în umbra magazinului de unelte. Străinul porni încet în aceeaşi direcţie ca Pendrake. În secunda următoare camioneta coti pe o stradă laterală. „Voi da un ocol până acasă, voi duce repede camioneta înapoi de unde am închiriat-o şi apoi…”

Ceva umed îi picura pe obraji. Ridicând mâinile de pe volan îşi pipăi faţa. Era scăldată în sudoare. „Am înnebunit? Doar n-o să cred că cineva caută în secret maşinăria!”, îşi spuse el, împietrit.

Nervii săi încordaţi se destinseră încetişor gândindu-se că era doar o coincidenţă că omul acela se afla lângă magazinul de unelte din acel oraş mic, exact în acelaşi timp cu el. Lucrurile se petreceau ca într-o melodramă veche, când ticăloşii îl încolţeau pe eroul inocent. Ridicol! Dar oricum, episodul scotea în evidenţă ceva important. Maşinăria fusese construită undeva. Trebuia să existe şi un proprietar.

Nu era cazul să uite acest lucru.

Noaptea coborâse de-a binelea când Pendrake sosi în garajul-grajd şi aprinse becul de două sute de waţi instalat în cursul zilei, care arunca o lumină aproape diurnă, făcând ca mica încăpere să pară şi mai ciudată decât fusese la lumina felinarului.

Maşinăria se afla exact pe locul în care o fixase în prima noapte. Arăta ca un cauciuc umflat, pentru o roată mică şi lată; ca o gogoaşă mare, glazurată, cenuşiu-albăstruie. Cu excepţia celor patru seturi de flanşe şi a dimensiunilor, asemănarea cu o gogoaşă era uluitoare. Pereţii înconjurau orificiul din mijloc, bombându-se, iar orificiul în sine era doar cu puţin mai mic decât ar fi trebuit, respectând proporţiile. Dar aici se termina asemănarea cu orice obiect cunoscut de el. Orificiul acela era cel mai afurisit lucru de pe pământ.

Avea cincisprezece centimetri în diametru. În interior, pereţii erau netezi, translucizi, în aparenţă nemetalici, iar în centrul său geometric plutea bucata de ţeavă. De fapt, aceasta stătea suspendată în spaţiu, menţinută de o forţă stranie.

Pendrake inspiră încet, adânc, apucă ciocanul şi îl puse încetişor pe capătul ţevii. Ciocanul începu să pulseze în mâna sa, dar el rezistă încrâncenat durerii şi apăsă. Ţeava continuă să se învârtă, inflexibilă. Ciocanul zuruia. Cu o strâmbătură de durere, Pendrake îl smulse.

Aşteptă cu răbdare să se liniştească pulsaţiile din braţ, apoi aplică o lovitură zdravănă capătului de ţeavă. Ţeava dispăru în orificiu şi vreo douăzeci de centimetri din ea apărură de cealaltă parte a acestuia. Semăna cu o bilă ce se roteşte. Ţintind bine, Pendrake lovi din nou capătul ieşit al ţevii. Aceasta ieşi în afară în partea cealaltă, doar trei centimetri din ea rămânând în gaură. Se rotea ca arborele unei turbine cu abur, doar că nu se mai auzea nici un sunet, nici cel mai slab şuier.

Pendrake stătea pe vine cu buzele strânse. Maşinăria nu era perfectă. Bucata de lemn şi apoi ţeava intraseră şi ieşiseră prea uşor. Avea nevoie de un angrenaj care să rămână nemişcat la viteză mare şi solicitare puternică. Se ridică uşurel în picioare, concentrându-se. Poziţionă dispozitivul pe care-l construise la atelier. Avu nevoie de câteva minute ca să adapteze roata de prindere la înălţimea necesară. Dar nu-şi pierdu răbdarea.

În sfârşit, acţionă pârghia de comandă. Fascinat, privi cum cele două jumătăţi ale discului se închiseră peste ţeavă, o prinseră şi începură să se rotească. O căldură plăcută îi inundă trupul. Era cea mai plăcută senzaţie din ultimii trei ani. Încetişor, Pendrake trase dispozitivul de apucat, încercând să-l aducă pe pământ, lângă el. Nu se clintea. Ridică din sprâncene. Simţea că maşinăria este prea grea pentru atâta blândeţe. Era nevoie de forţă, fără limite. Adunându-şi toate puterile, începu să tragă tare.

Mai târziu îşi amintea cum se aruncase spre uşă în sforţarea de a elibera calea. Păstra imaginea cuielor care ţintuiau maşinăria de pământ, smulse, şi a maşinăriei care venea peste el. În momentul următor maşinăria se înălţă uşor, deasupra podelei, într-un fel inexplicabil. Se roti un moment, încetişor, ca o elice, după care se prăbuşi greoi peste dispozitivul de apucat.

Scândurile podelei trosniră şi se făcură ţăndări. Cimentul de dedesubt, fundaţia garajului, se zgudui, în timp ce dispozitivul de apucat era zdrobit de postament cu o turaţie de o mie patru sute pe minut. Motorul scrâşni în chinuri şi se transformă într-o grindină de bucăţele ucigătoare de metal. Năucită de sunete, de praf, de metalul şi cimentul pulverizat, mintea lui Pendrake amorţi pentru un scurt moment.

Liniştea se aşternu peste scenă ca noaptea ce urmează unei zile de luptă, o linişte intensă, nenaturală. Pe o parte a corpului lui Dandy, care încă mai tremura, se vedea sânge. Pendrake se ridică şi, liniştind calul, evaluă proporţiile dezastrului. Văzu maşinăria culcată, aparent neafectată de propria-i violenţă. Zăcea ca un obiect scânteietor, cenuşiu-albăstrui, în lumina becului electric ce scăpase în mod miraculos.

Îi trebui o jumătate de oră ca să găsească toate fragmentele din dispozitivul de apucat. Le adună bucată cu bucată şi le duse în casă. Primul experiment real cu maşinăria se terminase. Cu succes, decise el.

Stătea în bucătărie pe întuneric, pândind. Minutele treceau ticăind. Afară nimic nu părea să mişte. În sfârşit, Pendrake oftă. Era clar că nimeni nu sesizase cataclismul din garaj. Sau dacă-l observase cineva, nu era curios. Maşinăria era încă în siguranţă.

Lasă un răspuns